1917: se intensifică mişcarea românească de emancipare naṭională din Basarabia, pământ aflat în graniṭele Rusiei ṭariste din 1812 · Vladimir Ilici Lenin, preşedintele Sovietului Comisarilor Populari ai RSFS Ruse recunoaşte dreptul popoarelor la autodeterminare · 20 octombrie 1917: începe la Chişinău Marele Congres ostăşesc – cu militarii moldoveni şi un batalion de ardeleni voluntari – care hotărăşte proclamarea autonomiei Basarabiei şi convocarea Sfatului Ţării · 21 noiembrie 1917: se întruneşte Sfatul Ţării, prima structură politică reprezentativă care conduce ṭara, având 84 deputaṭi moldoveni, 36 deputaṭi ai minorităṭilor, iar ca preşedinte pe Ion Inculeṭ · 2 decembrie 1917: Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federaṭiei Ruse · 22 decembrie 1917: guvernul moldovenesc solicită printr-o telegramă adresată Ministerului de Război al Regatului României ajutor militar pentru apărarea noii republici de atacurile trupelor ruseşti bolşevizate şi ale dezertorilor · 8, 10 şi 11 ianuarie 1918: divizii româneşti trec Prutul prin puncte diferite, însoṭite de Misiunea Militară Franceză · 24 ianuarie 1918: Sfatul Ţării proclamă independenṭa noii republici, avându-l ca preşedinte pe Ion Inculeṭ, iar ca prim-ministru întâi pe Pantelimon Erhan, apoi pe Daniel Ciugureanu · 27 martie 1918: Sfatul Ţării proclamă unirea cu România · 27 noiembrie 1918: Sfatul Ţării se autodizolvă, considerând că rolul său s-a încheiat şi că „regimul curat democratic este asigurat pe viitor”.
Mărturii din Arhiva de istorie orală:
Audio: general Victor Isăceanu, interviu de Octavian Silivestru, 1995
Pantelimon Halippa, unul dintre cei mai importanṭi militanṭi unionişti, ultimul preşedinte al Sfatului Ţării
„Am discutat şi am ajuns la concluzia aceasta: noi să procedăm cum ne dictează conştiinṭa naṭională, cum ne dictează interesul politic şi cum va hotărî Sfatul Ţării, […] care va fi Parlamentul local al Basarabiei, el să hotărască. Eu puteam, va să zică, să zic în gândul meu: poate că şi Lenin şi Troṭki au întrebuinṭat o hâtrie [ceva hâtru] şi că de fapt ei nu se vor ṭine de această formulă. Până când vom face noi Sfatul Ţării, ei vor şti să bumbăcească masele populare ṭărăneşti care sunt naive – şi acuma încă sunt naïve! – şi atunci erau şi mai naive. Şi atuncea, în loc ca noi să facem cum ne dictează conştiinṭa naṭională şi interesul politic, bolşevicii vor face lucrurile aşa cum le dictează interesul lor egoist, bolşevic, rusesc.
Noi însă am fost aşa de harnici şi sinceri în concepṭia noastră, încât am convocat toate congresele: şi cel militar şi cel ṭărănesc şi toate instituṭiile publice, zemstva şi instituṭiile judeṭene şi comunale şi toṭi au căzut de acord la formula cu care am venit noi, Partidul Moldovenesc. Ştiam că noi suntem majoritatea de 70 de procente, moldoveni, noi în Sfatul Ţării trebuie să avem 70 de procente! Iar restul de 30 de procente să fie al minorităṭilor. Am căzut de acord să fie 120 de deputaṭi în acest parlament al nostru pe care l-am numit Sfatul Ţării şi noi i-am şi ales, deputaṭii noştri, prin congrese, prin adunările judeṭene ale zemstvei şi prin comune, încât Sfatul Ţării a putut fi deschis în noiembrie ’17… Noi ne-am declarat, va să zică, republică autonomă, iar la 24 ianuarie 1918 ne-am declarat chiar republică independentă – independentă de Rusia. De ce? Pentru motivul că, între timp, în Ucraina se organizase un guvern ucrainean şi acela nu mai recunoştea Petrogradul. Şi noi chiar dacă am fi vrut să recunoaştem ceva legături cu Petersburgul, noi n-am fi putut. Şi, de aceea, în Sfatul Ţării noi ne-am trezit cu situaṭia aceasta: n-aveam nici moneda noastră, n-aveam nici bugetul nostru şi atuncea am pus problema cu cine ne asociem ca să facem din această republică o organizaṭie solidă? Blocul Moldovenesc care era compus din Partidul Moldovenesc şi din Secṭia ṭărănească au căzut de acord că să ne înṭelegem cu România. Minorităṭile au spus că să ne înṭelegem cu Ucraina; numai polonezii au spus moldovenilor: <Voi sunteṭi stăpâni pe ṭara voastră şi toată lumea ştie că naṭie moldovenească nu există, este numai denumirea locală a românilor care trăiesc în Moldova. Ei, dar asta nu însemnă că este o altă naṭie decât cea românească! Şi deoarece confraṭii voştri, moldovenii de la apus de Prut s-au unit în 1859 cu Muntenia şi au format o Românie, voi acuma n-aveṭi decât să vă înṭelegeṭi cu această Românie!> Încât, noi am fost, ca să zicem aşa, sprijiniṭi şi de polonezi. Iar pe urmă am fost sprijiniṭi şi de germani, germanii din sudul Basarabiei. Ei, lucrurile acestea ṭi le-am spus matale pentru motivul că noi am procedat aşa cum era metoda vremii de atuncea. Totul se făcea în chip revoluṭionar, în chip normal, ca să zicem aşa – normal era revoluṭia. Şi Sfatul Ţării nu era decât sovietul, ruşii îi ziceau <soviet>, noi <sfat>, Sfatul Ţării.
Şi Sfatul Ţării a avut misiunea foarte importantă că a naṭionalizat toate instituṭiile de stat: şi administraṭia şi justiṭia şi şcoala şi e destul, că noi n-am fost exclusivişti, ca să lipsim pe cineva de drepturi, de a-şi părăsi limba lor în aceste instituṭii publice. Ruşii aveau dreptul să vorbească şi să înveṭe în limba lor, evreii în limba lor, ucrainenii în limba lor, germanii în limba lor. Acest lucru a fost, ca să zicem aşa, în spiritul vremii şi noi am intrat în istoria neamului românesc ca făuritorii cei dintâi ai Unirii.”
[Înregistrare din 1976 donată Arhivei de istorie orală de fiul său, Nicolae Halippa]
Gheorghe Ciugureanu, fiul lui Daniel Ciugureanu – deputat în Sfatul Ţării, prim-ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti
„Tata s-a implicat în politica din acel moment, militând în mod consecvent pentru unirea Basarabiei cu România. A participat la înfiinţarea Sfatului Ţarii, adică Parlamentul fostei Republici Moldoveneşti, care şi-a ţinut prima şedinţă în ziua de 25 noiembrie 1917, iar în şedinţa din 27 noiembrie 1917 a proclamat autonomia Republicii Democratice Moldoveneşti, însă rămânând în compunerea Imperiului Rus. […] În prima fază puterea era în mâna <fracţiei ţărăneşti>. Ion Inculeţ a fost ales preşedinte al Sfatului Ţării, iar executivul era condus de Pantelimon Erhan care activa cumva sub oblăduirea guvernului central de la Petrograd, pe vremea aceea… […] Deci prima fază este de la prima şedinţă, din 25 noiembrie, până la 14 ianuarie 1918. […] În această perioadă s-a accentuat invazia dezertorilor ruşi de pe frontul moldovenesc… Această dezertare în masă s-a produs ca urmare a revoluţiei care a început în Rusia şi care în drumul lor spre ţară treceau prin Basarabia, dedându-se la jafuri şi la crime, fiind secondaţi şi de pleava locală. […] Tatăl meu atunci a trebuit să se ascundă, să dispară de pe firmament, pentru că altfel ar fi fost, bineînţeles, unul dintre… [printre] primele victime.
Acuma, criza a ajuns la vârful ei, în luna decembrie 1917, la începutul lunii, cam pe la 6 decembrie, când în gara Chişinău au fost masacraţi voluntarii ardeleni [de fapt, 6 ianuarie 1918] care au venit în Basarabia ca să ajute pe basarabeni în lupta lor împotriva acestor bande… Această acţiune a avut ca urmare o consfătuire secretă a capilor Blocului Moldovenesc, aflat în momentul acela în opoziţie, consfătuire care s-a ţinut în casa inginerului Nicolae Codreanu, prezidată de tatăl meu, la care s-a hotarât trimiterea unor emisari la Iaşi, la guvernul român de la Iaşi, cerând ajutorul armatei române pentru stăvilirea acestor masacre şi crime. […]
Imediat, a doua zi, chiar cu mari sacrificii, un corp de armată care lupta pe linia Carpaţilor a fost detaşat de acolo şi, sub comanda generalului Ernest Broşteanu, a fost trimis în Basarabia. Acest corp de armată a intrat în Basarabia cam în ziua de 9 ianuarie [10 ianuarie] şi a trecut Prutul şi s-a îndreptat spre Chişinău. În acel moment s-a produs o intervenţie cu totul insolită a Sfatului Ţării şi a executivului din Basarabia, sub forma unei telegrame de protest adresată guvernului României de la Iaşi, semnată de Ion Inculeţ şi contrasemnată de Pantelimon Erhan care era şeful executivului, prin care se protesta în termeni extrem de energici împotriva intrării armatei române în Basarabia! […] Această telegramă a fost, pe de-o parte, primită la Iaşi, iar pe de altă parte, o delegaţie condusă de Erhan a plecat în întâmpinarea armatei române în scopul de a opri înaintarea ei… Întâlnirea a avut loc la Străşeni unde tocmai ajunsese armata română. După o scurtă convorbire cu generalul Broşteanu, cei doi au trebuit să se înapoieze de urgenţă la Chişinău, iar înaintarea armatei române a continuat şi a intrat în Chişinău. A urmat o paradă militară, a fost aclamată de populaţia care aştepta cu nerăbdare sosirea armatei române acolo ca sa-i apere de bolşevici şi în momentul acela s-a produs criza guvernamentală în care Consiliul Directorilor prezidat de Pantelimon Erhan a căzut de la putere… a fost, mai bine zis, demis Pantelimon Erhan. În paranteză spun că Inculeţ a avut abilitatea de a se spăla pe mâini de toată afacerea asta şi nici nu s-a insistat asupra participării lui la această acţiune, pentru a nu stârni prea mare scandal în Sfatul Ţării. Încât, s-a preferat ca Inculeţ să rămână în continuare preşedintele Sfatului Ţării, iar Consiliul Director General a fost format de un Consiliu de Miniştri şi, pe ziua de 14 ianuarie [16 ianuarie], în fruntea acestui Consiliu de Miniştri a fost numit ca preşedinte dr. Daniel Ciugureanu. […]
Începând din luna februarie, secondat – şi spun să se înţeleagă bine acest termen! – secondat de Ion Inculeţ, tatăl meu a întreprins o serie de vizite la Iaşi, luând legătura cu guvernul Alexandru Marghiloman şi cu regele Ferdinand. Aceste vizite aveau ca scop stabilirea condiţiilor unirii Basarabiei cu România. Repet <stabilirea condiţiilor>, pentru că nu s-ar fi acceptat această unire de către basarabeni decât în cazul în care reformele sociale înfăptuite deja în Basarabia să fie garantate şi menţinute după unire, de către guvernul României. Iorga descrie în cartea lui O viaṭă de om aşa cum a fost, dar şi în Istoria Românilor, în termeni foarte emoţionanţi această primă vizită a fruntaşilor basarabeni care au venit la Iaşi să propună unirea Basarabiei cu România, în momentul în care România de fapt nu era reprezentată decât de un singur judeţ şi acela asediat! Iaşiul era… adăpostea familia regală, adăpostea parlamentul, adăpostea guvernul, toate autorităţile centrale erau la Iaşi, claie peste grămadă, în nişte condiţii mizerabile. Şi în momentul acela au venit aceşti doi oameni din Basarabia să propună unirea cu România, fapt care s-ar fi părut cu totul şi cu totul nepotrivit în acel moment. Totuşi, el s-a produs, iar urmarea a fost într-adevăr înfăptuirea României Mari.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1993]
