Cenzura, folosită de altfel în toate regimurile totalitare, a avut ca scop impunerea „doctrinei clasei muncitoare” prin informaţii controlate până la detaliu. Începând din 1944, timp de cinci ani cenzura s-a exercitat prin intermediul câtorva instituṭii: Comisia Aliată de Control (dominată de sovietici), Ministerul Propagandei Naṭionale şi Cenzura Centrală Militară. Din 1949 până în 1977 a existat Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, iar după desfiinṭarea acestei instituṭii a cenzurii autorităṭile comuniste au pretins că au renunṭat la a controla informaṭiile. În fapt, Secţia de Presă a CC al PCR a preluat această responsabilitate. O supraveghere extrem de riguroasă se făcea de la vârful Partidului Comunist Român şi de Nicolae Ceauşescu în mod direct, iar cenzorii răspândiṭi prin instituṭii erau uneltele. Iată câteva dintre mărturiile unor ziarişti şi scriitori care vorbesc despre manifestările adesea hilare, ridicole sau groteşti ale cenzurii în epoca stalinistă şi ceauşistă.
Coralia Fotino, cercetător la Institutul de Istorie Nicolae Iorga
„Înainte de sfârşitul unui an calendaristic secretariatul institutului trimitea Bibliotecii Academiei lista de cercetători şi conform acelei liste noi toţi primeam permise de studiere în sălile de studiu ale bibliotecii şi studiam în sălile mari […] şi aveam permis şi pentru Sala de Manuscrise a Bibliotecii Academiei. În general, modul de lucru în Biblioteca Academiei era bun şi nu punea probleme. Mult mai greu era dacă aveai de studiat în Arhiva Istoriei Partidului, unde lucrurile decurgeau cu totul altfel: trebuia să anunţi din timp acolo, cu o hârtie oficială, la ce temă lucrezi; hârtia stătea câteva zile la ei, după care erai chemat, intrai în sala de studiu şi ţi se aducea pe masă un anume material, în general presă. Şi materialul adus era ceea ce ei considerau că se potriveşte temei pe care o ai de cercetat. Adică nu se proceda ca într-o arhivă sau bibliotecă normală, să-ţi cauţi tu în fişier, să ceri, să comanzi, să constaţi că acolo ai găsit altceva, să mergi pe urma acelei indicaţii… asta ţi se aducea, asta era! Nu aveai voie să scoţi fişe şi ceea ce extrăgeai din materialul adus de ei scriai într-un caiet. Terminând ziua de lucru, caietul rămânea la custodiţa sau custodele care stătea în permanenţă în sala respectivă şi după ce terminai de cercetat în arhiva lor, la o anume trecere de zile, mergeai să-ţi iei caietul, în care puteai să găseşti porţiuni întregi haşurate şi ţi se explica că ei consideră că ceea ce ai extras acolo nu are legătură sau nu este cazul să fie menţionat în lucrarea pe care o aveai de pregătit!
Aş putea să adaug că eu am avut o întâmplare foarte <nostimă>, dacă se poate numi aşa. La un moment dat, era la noi la institut venit un cercetător basarabean, deci venit din URSS şi care a avut imediat intrare în Arhiva Istoriei Partidului – pe vremea aceea Institutul de Istorie al Partidului şi arhiva lui erau pe Aleea Alexandru. Şi acest cercetător avea [acces] în arhiva de acolo, fiind sovietic. I se puneau la dispoziţie materiale cu mult mai mare uşurinţă şi mult mai multe decât noi, iar după amiaza el venea la institut şi eu veneam şi copiam din ce copiase el! Asta era maniera de lucru.” Colegii mei care lucrau la istoria contemporană şi vroiau să cerceteze în Arhiva Ministerului de Externe aveau, de asemenea, dificultăţi de soiul ăsta şi numai cu permise speciale…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1995]
