Cenzura, folosită de altfel în toate regimurile totalitare, a avut ca scop impunerea „doctrinei clasei muncitoare” prin informaţii controlate până la detaliu. Din 1949 până în 1977 a existat Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, iar după desfiinṭarea acestei instituṭii a cenzurii autorităṭile comuniste au pretins că au renunṭat la a controla informaṭiile. În fapt, Secţia de Presă a CC al PCR a preluat această responsabilitate. O supraveghere extrem de riguroasă se făcea de la vârful Partidului Comunist Român şi de Nicolae Ceauşescu în mod direct, iar cenzorii răspândiṭi prin instituṭii erau uneltele. Iată câteva dintre mărturiile unor ziarişti şi scriitori care vorbesc despre manifestările groteşti ale cenzurii la Radioteleviziune, în epoca ceauşistă.
Maria Tomcsanyi – redactor la Radiodifuziune, secṭia Limba maghiară (1972-1976, 1983-1989) şi între aceste perioade redactor la Televiziune
„Atunci [la începutul anilor ‘80] Televiziunea era mai în prim plan şi mai urmărită <de sus> cu mai mare atenţie. Ei erau mai expuşi la cenzură sau la <Cabinetul tovarăşului sau tovarăşei Ceauşescu>, mai de-aproape şi mai atent decât Radio-ul – Radio-ul era un loc mai ferit, mai în umbră. De exemplu, când am trecut la Televiziune mi-am putut da seama că cenzura funcţiona mult mai dur la Televiziune decât la Radio, mult mai strict. Cum să vă spun?!… Era o perioadă, tot aşa prin anii ’80 deja, când erau cuvinte care nu se puteau pronunţa [la microfon], venea <de sus> [indicaṭie]: nu vorbim despre moarte, pentru că tovarăşului Ceauşescu nu-i place să se vorbească despre moarte. Şi atunci nu aveam voie să vorbim despre moarte, înmormântare, cimitire – să nu apară pe post cimitire, să nu apară… biserici, asta de mult, din anii ’60 nu mai aveam voie să apară pe ecran biserici!… Sau când s-a întâmplat ceva la un combinat chimic, o explozie – despre care am aflat noi, aşa, prin sursele noastre […] ştiam că s-a întâmplat ceva la un combinat, cutare -, cenzura primea sarcina să supravegheze să nu intre cuvântul <chimie> sau <combinat chimic>… asta dura o săptămână, două, trei luni… câteva luni. […]
Când era la Braşov greva [din 1987], atunci <oraşul Braşov>, [numele oraşului] nu aveam voie să-l folosim… despre Braşov nimic, Braşovul nu exista în ţară! Şi săptămâni sau luni chiar, nu putea să intre niciun material despre Braşov. Cuvântul <Braşov> nu putea să apară pe post! Sau la fel şi despre Valea Jiului [după revolta din 1977], săptămâni sau luni întregi nu se vorbea despre minerit.”
[Interviu de Virginia Călin, 1997]
Iacob Solo – redactor de ştiri la Televiziune, 1972-1984
„Şi telejurnalul devenise ceva de groază… Ceva de groază devenise! Trebuia să oglindim tot ce mişcă şi suspină în ţara asta, indicaţiile cele mai stupide! Nu mai aveam voie la un moment dat să dăm numele colaboratorilor, din raţiuni… că suntem prea mulţi dacă apar pe generic atâţia oameni. Că ştiţi, o emisiune, mai ales de televiziune, implică foarte mulţi factori, nu numai de creaţie, ci şi auxiliari, tehnici. Şi nu ni se permitea lucrul acesta. Era ideea fixă că noi cultivăm <vedetismul> şi de aceea nici nu încercam să apărem în emisiuni când luam câte un interviu sau ceva, cum au unii, într-adevăr, reporteri, să fie ei subiectul principal, să apară aşa, în prim plan, ostentativ. Dar chiar şi aşa, o prezenţă trebuie [să fie], că nu vorbeşte respectivul la Lună, trebuie să se adreseze cuiva. Şi dacă apăreai de prea multe ori, deveneai suspect, concurai la cele două vârfuri ale topului [cei doi Ceauşeşti]… A fost o perioadă teribil de ingrată!”
[Interviu de Virginia Călin, 1998]
Milan Petrovici – jurnalist la Radiodifuziune, la Redacṭia Emisiunilor pentru Stăinătate, secṭia Limba sârbă, 1957-1987
„Când a fost cultul personalităţii [lui Ceauşescu] îţi era pur şi simplu scârbă să te duci la microfon! Vă puteţi imagina anii ’81, ’82, ’83, ’84, ’85, să nu vorbesc [de anii] ulteriori. Era deja o groază!… exista şi autocenzura. Însă noi evitam temele acestea [pentru că] existau scribii de serviciu. […] Venea o cuvântare a lui Ceauşescu, seara, pe la şapte – noi am avut emisiuni la nouă – la şapte, o cuvântare care dura 20 minute; trebuia tradusă, înregistrată. Şi era o goană după pagină [bătută la maşină] prin holurile de la etajul doi, nici nu vă puteţi imagina!… Doi inşi lucrau să prescurteze cuvântarea… Era nebunia totală! […]
Imaginaţi-vă astăzi schema: lucram la cabina 5, jos, şi vine [şeful nostru] Titus Eremia. Era cuvântarea lui Ceauşescu, eram primii care reuşiserăm să traducem repede, aveam dactilografele şi dictam. Primii, noi intram cu cuvântarea, cu primele cuvinte ale lui Ceauşescu şi pe urmă începeam suprapunerea [cu traducerea în limba sârbă peste vocea lui Ceauşescu]. Şi eu eram şi crainic. Şi vine Titus Eremia cu mine în cabină. […] Cuvântarea lui Ceauşescu merge, pe urmă coboară cuvântarea lui şi încep eu să vorbesc. El, şeful nostru, Titus Eremia, zice: <Domnule, eu nu mai aud! Unde se aude tovarăşul Ceauşescu?> Zic: <Stai, băi, Titus acolo, liniştit, lasă-mă să lucrez!> […] Şi mă opreşte din cabina de unde sunt eu şi-mi zice: <Petrovici, mai rar, mai rar, să semene cu vorba tovarăşului!> Ohh!… Vă imaginaţi, cu cinci minute înainte de intrat [pe post] şi ştiţi cum e! Şi atuncea i-am spus: <Titus, pleacă de aicea şi lasă-mă să lucrez!>… Dar marea majoritate au fost oameni cu scaun la cap.”
[Interviu de Virginia Călin, 1998]
