Piesa absurdă a lui Eugène Ionesco din 1959, „Rinocerii”, începe într-un târg provincial letargic și anonim, în care niciodată nu se întâmplă nimic. Dar, după inexplicabila apariție a rinocerilor care își fac de cap pe străzi, sătenii, oameni modești, încep să se metamorfozeze unul câte unul în însăși acea fiară brutală și lipsită de inteligență.
Convertirea în masă a oamenilor în rinoceri funcționează ca o metaforă pentru ascensiunea contagioasă a fascismului european în cursul deceniilor interbelice. Mai exact, piesa se inspiră din propria tinerețe, pe care Ionesco și-a petrecut-o în România. Acolo a avut loc la sfârșitul anilor ’20 și în anii ’30 apariția Gărzii de Fier (cunoscută și ca Legiunea Arhanghelului Mihail), una dintre cele mai violente și mai virulent antisemite organizații din acea parte a Europei. Printre membrii ei, numiți și legionari, se numărau nu numai țărani alienați, derbedei urbani și săraci din clasa muncitoare, ci și intelectuali proeminenți care îmbrățișaseră cu entuziasm șovinismul mistic și furia xenofobă.
După război, mulți dintre acei învățați, între care filozoful Emil Cioran și istoricul Mircea Eliade (cu care străbunicul meu a împărțit pentru scurt timp o celulă de închisoare), au fugit de comunism în Vest, unde și-au clădit noi vieți în orașe precum Paris sau Chicago. Ei au trăit confortabil, s-au bucurat de faimă la scară globală pentru realizările lor intelectuale, însă nu au fost forțați vreodată să explice de ce îmbrățișaseră idealurile cancerigene ale Gărzii de Fier.
În mod similar, nici România nu a trebuit să se lupte vreodată până la capăt cu un capitol greu de digerat al propriei istorii; grijile de o natură mai imediată ale comunismului, dictaturii și tranziției dificile la capitalism au exilat cu promptitudine acea epocă în pubela unei irelevante antichități. În mod similar, și alte țări din Europa Centrală și de Est nu au făcut prea mult pentru a-și încheia socotelile cu contribuția națiunilor lor la Holocaust. Legea Holocaustului recent adoptată în Polonia este un nefericit reper istoric în ceea ce pare a fi un proces de re-rinocerizare apărut în regiune.
Istoria propriei mele familii e bântuită de rinoceri. Străbunicul meu din partea mamei, proprietar al unui mic restaurant din apropierea Gării de Nord din București, a fost membru al Gărzii de Fier.
Funcția lui exactă în cadrul acelei organizații rămâne un mister. Familia mea insistă că el nu a făcut decât să ofere sprijin financiar și că s-a ținut la o distanță sigură de nelegiuirile mai atroce ale grupării. Oricare va fi fost implicarea lui, ea a fost suficientă pentru a atrage mânia atât a regimului monarhist cât și a guvernării comuniste ulterioare. Primul l-a condamnat la închisoare, al doilea la un gulag stalinist.
Începând din 1949, un proiect imens imaginat de Stalin însuși, de a lega Marea Neagră de fluviul Dunăre printr-un canal navigabil, s-a bazat pe deținuții din lagărele apropiate drept principală forță de muncă. Unii dintre ei erau foști membri ai Gărzii de Fier, considerați trădători de către comuniști din cauza simpatiilor lor fasciste. Conform unei estimări, până la 200.000 de oameni au murit ca urmare a muncii silnice, malnutriției și tuberculozei în timp ce lucrau la proiect, botezat și „Canalul Morții”.
Străbunicul meu a supraviețuit celor 11 ani de încarcerare. După eliberare, el a refuzat să vorbească despre experiența prin care trecuse. Tot ce știm este că a fost forțat să taie stuf zilnic, a suferit în mai multe rânduri de pneumonie și a fost ocazional torturat.
Eu nu l-am cunoscut vreodată. Dar mi-o amintesc pe străbunica mea. Copil fiind, o vizitam o dată pe lună. Trăia în centrul vechi al Bucureștilor, nu departe de Operă, pe strada Virgiliu. Avea o minusculă garsonieră la demisol, într-o clădire dărăpănată în stil Art Deco construită în anii ’20. Pentru a ajunge la ea trebuia să treci printr-un gang cavernos, în care un doberman fioros ataca trecătorii neștiutori. Casa străbunicii mele era o capsulă a timpului plină de relicve: bibelouri de porțelan ciobite, portrete estompate de timp, păpuși de plastic cu care se jucase mama mea. Străbunica mea îmi făcea clătite cu zahăr și eu le mâncam în tăcere în timp ce ea și bunica mea discutau o constelație de chestiuni de nepătruns.
Matroana familiei noastre era reticentă să vorbească despre soțul ei și mai cu seamă despre activitățile lui de dinainte de război și despre timpul petrecut de el la închisoare. Fiind la nouă ani un copil cicălitor, am întrebat-o odată de ce a fost băgat la închisoare, dar ea s-a făcut că nu aude. Tăcerea ei era de înțeles: perioada aceea era un ghem sensibil de răni vechi; după condamnarea lui la închisoare, regimul comunist a forțat-o să divorțeze, amenințând-o că în caz contrar îi va trece și copiii pe lista neagră.
Puținele informații pe care le-am putut afla despre străbunicul meu provin de la bunica mea, care, în mod previzibil, a mușamalizat amănuntele detenției lui. Când eram copil ea mi-a spus doar că a fost trimis în lagăr fiindcă un „turnător” îl auzise ponegrind „comunismul” în restaurantul lui.
Asta îl consfințise în mintea mea drept un răzvrătit eroic. Dar atunci când am împlinit 14 ani povestea a fost revizuită drastic. Fusese închis nu pentru frondă justă, ci pentru apartenența lui la Grada de Fier. „Le-a dat bani înainte de război”, mi-a spus la acea vreme bunica. „Asta a fost tot.” Când am presat pentru mai multe detalii – inclusiv amploarea convingerilor lui antisemite – ea nu mi-a putut spune decât: „Eram copil. Ce puteam eu să știu?” Acesta este de altfel refrenul familiei: nimeni nu știe, nimeni nu-și mai aduce aminte.
Însă crimele Gărzii de Fier sunt foarte bine documentate. Locul lor în istoria Holocaustului a fost cimentat de revolta legionarilor din ianuarie 1941. Implicată într-o luptă pentru putere cu guvernul, gruparea a organizat o rebeliune armată în încercarea de a recupera controlul [asupra statului – n.trad.], inclusiv un pogrom. Pe parcursul a trei zile de teroare, la București, Garda de Fier a jefuit magazinele evreiești, a incendiat sinagogi și a capturat la întâmplare evrei, pe care i-au târât în pădurea înzăpezită Jilava și i-au împușcat.
Cel mai sadic episod s-a petrecut într-un abator. Aproximativ 60 de evrei au fost duși la abator, atârnați în cârlige de măcelărie și jupuiți de vii – mărturie a depus în acest sens ambasadorul american de la acea vreme, Franklin Mott Gunther, care a vizitat abatorul imediat după suprimarea rebeliunii. Cadavrele au fost etichetate „carne cușer”. Una dintre victime era o fetiță de cinci ani. Implicarea României în Holocaust se extinde mult dincolo de acest episod (în pogromul de la Iași din 1941 au pierit cel puțin 13.000 de oameni, iar sub regimul mareșalului Ion Antonescu nenumărate familii de evrei au fost trimise să moară în lagărele de muncă din Transnistria). Însă evenimentele din București se remarcă în lungul șir de crime al țării din timpul Holocaustului.
Nu pot spune unde anume se situa străbunicul meu în toată această situație. Vinovăția lui rămâne necunoscută pe vecie. Chiar și dacă aportul lui a fost strict financiar, acele nopți de vărsări de sânge întruchipează roadele amare ale contribuției lui. Asemenea treburi macabre nu ar trebui să alunece niciodată în uitare, însă în familia mea asta se întâmplă. De dragul coeziunii, e mai bine să te abții să-ți bagi nasul unde nu trebuie.
Am aflat despre aceste evenimente în facultate, la multă vreme după ce familia mea emigrase în SUA. O vastă majoritate a relatărilor pe care le-am descoperit erau scrise în limba engleză de către istorici străini. În presa românească se găsește foarte puțin și s-a discutat foarte puțin. Mi-a devenit clar că reticența cu privire la acea perioadă nu e limitată la familia mea și se extinde, ca un văl de ceață, peste întreaga națiune: „Nimeni nu-și amintește, nimeni nu știe” este un refren colectiv.
În zilele acestea, o poveste nouă și distorsionată a emanat din această amnezie națională, una care îi glorifică pe legionari drept martiri care s-au jertfit încercând să-și elibereze țara (unii foști adepți ai Gărzii de Fier au contribuit după război la susținerea unei rezistențe armate anticomuniste). Din cauză că relele autocrației comuniste sunt mai familiare, rezistența împotriva ei poate primi cu ușurință o patină de eroism. Până și președintele României a decorat fără prea multă chibzuință foști legionari, în calitate de patrioți.
Între timp, intelighenția îmbătrânită a țării continuă să-i venereze pe intelectualii anilor interbelici fără a examina sprijinul lor pentru Garda de Fier și virulența impardonabilă a antisemitismului lor.
Fantome ale unor vechi rinoceri au apărut recent și în alte țări. Guvernul ungar, urmărind realegerea premierului Viktor Orban, a scos de la naftalină metafore antisemite familiare pentru o campanie națională împotriva filantropului și afaceristului George Soros, una dintre sperietorile favorite ale Europei de Est.
În mod similar, în 2010, Viktor Iușcenko, președinte al Ucrainei la acea vreme, i-a acordat [postum – n.trad.] titlul de Erou al Ucrainei lui Stepan Bandera, liderul unei mișcări ultranaționaliste a cărei aripă militară este responsabilă pentru genocidul din Volînia [epurarea etnică a polonezilor din vestul Ucrainei – n.trad.] din 1943. (Titlul a fost revocat un an mai târziu de succesorul dlui Iușcenko, Viktor F. Ianukovici.) La începutul lui 2014 ultranaționaliștii au defilat cu pancarte cu imaginea lui Bandera pe străzile Kievului, prezentând un criminal de război drept martir naționalist.
Acum, Partidul Lege și Justiție din Polonia a scos în afara legii orice formă de acuzare a țării că a participat la Holocaust și alte crime naziste. Întreaga vinovăție, insistă ei, îi revine celui de Al Treilea Reich. Însă pogromul din 1941 de la Jedwabne a fost comis de polonezi, nu de SS. O discuție sinceră despre asemenea episoade pare acum mai dificilă decât a fost vreodată.
Problema este aceea că unei mari părți a Europei Centrale și de Est îi lipsește voința de a se confrunta cu eșecurile morale ale propriului trecut. Pe parcursul secolului anterior nu a prea fost vreme pentru a apuca de coarne taurul istoriei. Acești europeni au fost mult prea ocupați cu stinsul incendiilor și strădania de a naviga deopotrivă printre reforme economice și unele dintre cele mai mari frământări al timpurilor moderne. În spatele voalului străveziu de democrație, vechi de nici măcar 30 de ani, regiunea suferă de traume care nu au fost încă tratate. Holocaustul nu este decât una dintre ele.
Legea recent adoptată în Polonia demonstrează natura urgentă a nevoii de a trata aceste cicatrice vechi. Fără o examinare aprofundată a istoriei, regiunea este condamnată să oscileze reactiv între extreme autoritare. Astăzi, după decenii în care a îndurat excesele extremei stângi, ea pendulează înapoi acolo unde se afla în anii ’30.
Soluția este să te uiți înapoi. Numai un exorcism al păcatelor trecutului poate încetini această tendință de pendulare. Iar orice încheiere a socotelilor cu trecutul trebuie să vină din interior, nu ca urmare a presiunii externe din partea UE. Fiindcă în caz contrar, în lipsa autoevaluării sincere, în lipsa responsabilității publice, oamenii vor uita, iar rinocerul, brutal și necugetător, își va găsi curând calea înapoi.asuba/abuzoian
Articol de Valer Popa (scriitor din Chicago)
https://www.nytimes.com/2018/03/30/opinion/rhinoceros-ionesco-iron-guard.html
Traducere: Andrei Suba
THE NEW YORK TIMES (SUA), 30 martie 2018
