„Daṭi înainte, români, să nu se răsfire niciunul!” Acesta era îndemnul lui George Coşbuc în anii care au precedat intrarea României în Războiul cel Mare. Şi românii chiar au „dat înainte”, folosind împrejurările…
Haosul militar şi politic provocat de revoluṭia din Rusia la sfârşitul lui 1917 a atins şi Basarabia, zona în care se aflau depozite cu muniṭii ale armatei noastre şi căi de comunicaṭii prin care veneau materialele de luptă. Siguranṭa Basarabiei era ameninṭată. Pe de altă parte, fruntaşii români din teritoriul răpit în 1812 înṭelegeau că dispariṭia Imperiului ṭarist favoriza unirea cu Regatul României, mai ales că noul conducător, Vladimir Ilici Lenin, recunoştea atunci dreptul la autodeterminare al popoarelor fostului imperiu. Momentul nu trebuia pierdut. Aşa se face că la 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul Ţării a hotărât unirea. A fost finalul fericit al unei serii de evenimente şi frământări desfăşurate în acele vremuri tulburi în care Muntenia era ocupată de trupele Puterilor Centrale, guvernul era refugiat la Iaşi, iar armata aliată rusă era dezorganizată de bolşevici. A fost totodată primul pas pentru realizarea României Mari.
Arhiva de istorie orală păstrează o mărturie directă a acelei perioade premergătoare unirii Basarabiei cu România. Este mărturia profesorului, pedagogului şi publicistului Onisifor Ghibu, ardeleanul militant al cauzei românilor din teritoriile ocupate de imperiile vecine. Trecând peste tenta subiectivă a portretelor pe care le face oamenilor epocii, el prezintă evenimentele aşa cum au fost, din perspectiva celui care le-a trăit.
„În România Nouă înfăptuită prin actele de la 27 martie, 15 şi 18 noiembrie stil vechi la Chişinău, la Cernăuṭi şi la Alba Iulia, s-a înfăptuit unitatea naṭională aproape integrală a întregului neam românesc. […]
Revin la ziua de 6 martie, când am sosit de la Iaşi la Chişinău cu delegaṭia militară interaliată formată din un colonel francez, un colonel englez, un colonel american, un colonel român şi un civil român, macedoneanul Epaminonda Balamaci. Am însoṭit delegaṭia de la Iaşi la Chişinău, dar n-am călătorit în acelaşi vagon, anume ca să nu ne descoperim [deconspirăm] reciproc. Ajung la Chişinău, m-am dus la hotelul Svizzera şi pe urmă m-am dus şi am luat contact cu conducătorii Basarabiei, anume cu preşedintele Sfatului Ţării, Inculeṭ şi cu conducătorul efectiv al armatei. […] I-am spus: <Am sosit la Chişinău cu o delegaṭie care a venit să puie piciorul în prag pentru cei din Basarabia. Să stabilim ora când ne întâlnim…. când vă întâlniṭi>, adică, fiindcă eu n-am vrut să mă duc să casc gura acolo, nu eram membru al comisiunii.
S-a stabilit întâlnirea […] cu Inculeṭ care s-a desfăşurat în condiṭiuni aşa, de nesinceritate din partea lui Inculeṭ care era un om inteligent, dar de o infidelitate notorie. În tot cazul, din prima zi li s-a pus în vedere basarabenilor că Franṭa şi Aliaṭii fac din chestia Basarabiei o chestie a lor. Basarabia poate să fie sigură că nu i se va întâmpla nimica din cauza elementului care forma o primejdie, adică anarhia rusească, pe care ei o vor potoli, vor lua măsuri pentru ca aceasta să fie înlăturată.
A doua zi, delegaṭia a luat parte în mod oficial la şedinṭa Sfatului Ţării unde lucrurile au fost puse pe faṭă şi deputaṭii au fost făcuṭi să înṭeleagă că orice s-ar întâmpla, Franṭa va merge cu ei – la vremea aceea Franṭa era conducătoarea politicii aliate; şi America şi Italia şi Anglia erau adânc sub nivelul politic al Franṭei. Despre acest lucru am scris în ziarul meu, Ardealul, tot ce trebuia să se ştie, adică Aliaṭii fac din chestia Basarabiei o chestie proprie. Am şi luat imediat măsuri în consecinṭă, care s-au desfăşurat după aceea într-un timp destul de apropiat. […]
Basarabia are nevoie să fie apărată de o armată disciplinată, fiindcă armata moldovenească era contaminată de toate influenṭele extremiste ruseşti, nu mai era disciplină, nu mai… erau nişte oameni cumsecade, însă nu mai puteau să facă nimic, fiindcă masa flămândă de [oameni preocupaṭi de] slobozenie şi de <drepturi> şi de jafuri nu ṭinea cont de nimica. Şi atunci trebuia să vie de undeva o aramtă regulată şi n-avea de unde veni din altă parte decât din România. Nu putea să vină nici din Polonia nici din altă parte şi, vrând-nevrând, trebuia să accepte intrarea Armatei Române.
Şi atunci s-a hotărât la Iaşi în Comisia interaliată că vor fi chemaṭi pentru a pune ordine, întâi în Chişinău, voluntarii ardeleni, foşti prizonieri austro-ungari în Rusia, aflători la Darniṭa. Aceia aveau să vină la un moment dat şi să ocupe Chişinăul şi să-i alunge pe cei care fac discordii. Aceasta a fost una dintre urmările acestei iniṭiative în mijlocul cărora eu mă aflam în ṭară, ca unul dintre iniṭiatori.
Se socotea ca ceva iminent, în prima zi când am fost la Iaşi, că ofensiva germană se va produce de la o zi la alta, din care cauză şi luasem toate măsurile care se puteau lua pentru a nu pierde totul. Atunci am stabilit şi necesitatea plecării prinṭului Carol, în mod deghizat, peste Rusia revoluṭionară, la Londra şi de acolo la Paris. Ofensiva germană nu s-a mai produs, nu sunt în măsură să stabilesc cauzele care au oprit acea ofensivă care era de mult pregătită, dar presupun că amici care aveau informaṭiuni foarte precise au aflat despre hotărârea Comisiei interaliate la Iaşi, că Franṭa intră în luptă pentru cauza românească oriunde ar fi nevoie – intră şi pe frontul românesc, dar intră şi pe frontul basarabean. Şi atunci ei au luat la ordinea zilei ofensiva şi lucrurile s-au putut desfăşura în aşa fel încât au dat posibilitatea ca Basarabia să se consolideze.”
[Înregistrare din 1972, donaṭie Octavian Ghibu]
