S-a stins una dintre puţinele voci ale disidenţei româneşti din anii regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu. Timidă, delicată, asistentul universitar de la Facultatea de Filologie din Cluj, Doina Cornea, nu părea până în 1982 un om care să se poată opune regimului ceauşist şi Securităţii. Dar în acel an şi-a dovedit mai întâi sieşi, apoi celorlalţi, că are o putere a spiritului nebănuită. Începând din 1982 şi până la arestarea sa din 1988 a trimis peste 30 de manifeste clandestine (samizdaturi, cum îi plăcea să le numească) redacţiei postului de radio Europa Liberă, pentru a fi citite la microfon. Erau critici la adresa regimului ceauşist, cu detalii, argumente şi exemple concrete. Erau îndemnuri către concetăṭenii ei timoraṭi şi obosiṭi de criză. Doina Cornea a avut curajul de a scrie lucruri pe care mulţi români le gândeau, dar se temeau să le exprime. Mai mult decât atât, a avut curajul de a recunoaşte „muream de frică” – nu e uşor să spui asta! Pe de altă parte, nu s-a putut opune acelui „ceva” care o împingea sa nu tacă. A fost urmărită, arestată la domiciliu, dată afară de la catedră, dusă în arest, anchetată, iar dacă nu ar fi izbucnit revolta românilor din decembrie 1989 nu se ştie ce s-ar fi întâmplat cu ea. Cooptată apoi în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, după numai o lună Doina Cornea şi-a dat demisia, pentru că nu a fost de acord cu transformarea acestuia în partid politic.
În amintirea acestui om de o moralitate exemplară, vă oferim câteva fragmente (transcriere şi audio) din interviurile pe care le-a acordat în decursul anilor pentru Arhiva de istorie orală.
„[A venit] clipa când a intrat Securitatea în mine. Securitatea are obiceiul să te lase [o vreme] – vorba lui Mircea Dinescu, preluată de Iliescu – <să fierbi în suc propriu>, dar efectul a fost invers, că pe măsură ce trecea timpul eu, în loc să mă agit, prindeam aşa, un fel de curaj!
Şi am avut prima anchetă aici, acasă. A venit colonelul… of, Doamne!… Gogan. Era securistul Filologiei, atunci am aflat că avem un securist. Chiar nu ştiam!.. Chiar nu ştiam! A venit aici, acasă şi… eu în ’82 aveam 52 de ani, cam aşa ceva… 53. Mai aveam deci,până la 57 de ani – era limita superioară de pensionare – mai aveam câţiva ani şi asta mă liniştea, ei, n-o să mă dea afară chiar acuma! Şi nici nu m-a luat chiar foarte în serios, toţi s-au gândit, probabil: <Ei, bătrâna asta, ce, nu contează!> Dar textul [pe care îl trimisesem] nu e politic deloc, e un text de trezire a conştiinţelor, trezire morală, îndemn la lecturi, şi alte lecturi decât cele marxiste. Este un text foarte nevinovat şi în fond inofensiv, într-un fel. Pentru că cea mai mare ofensivă adresată comunismului, care se baza din ce în ce mai mult pe minciună şi pe falsuri, era să vorbeşti despre adevăr.
Deci [colonelul] a fost politicos, a fost destul e blând, […] l-am servit cu o cafea şi când am ieşit afară – lăsasem uşa deschisă, iar eu am pantofi care nu sună – şi am venit cu cafeaua, am împins uşa brusc. Era cu mâinile în hârtiile mele de pe masă!… Bun. Pe urmă, a mai venit o dată, de două ori, după aceea m-a chemat la Securitate. Bărbatu-meu s-a speriat şi a zis… Problema nu era ce am scris, problema era cine a dus scrisoarea şi asta a rămas problema permanentă: cine trimite textele? <Cum trimiteţi textele?!> şi era, de fapt, întrebarea totdeauna cea mai grea, pentru că restul era clar, textul era ştiut!
Şi soţul meu m-a sfătuit rău, pentru că s-a speriat şi a zis: <Spune adevărul, că ei tot află şi te torturează!> Era în capul nostru această frică puţin aberantă zic eu, că din anul 1970 noi, românii, am fi putut face ceva. […] Suntem vinovaţi, generaţia mea, o spun în toate părţile… Altceva a fost în anii ’50, când într-adevăr nu se putea nimic, pentru că mureai. Adică alegeai între trăieşti sau te duci în închisorile acelea de exterminare şi nu e sigur că te mai întorci. A fost cu totul altceva! Dar după ce Ceauşescu a început să aibă legături cu Occidentul, nu-şi mai permitea, Occidentul putea să ia o poziţie faţă de anumite încălcări ale drepturilor omului. […]
În arest, anchetă de dimineaţa până seara, cu pauză de masă, şi la fiul meu şi la mine. Întrebările erau cam aceleaşi. La mine: <Cine a dus scrisorile?> La fiul meu erau: <Cine a tras la xerox samizdatele?> Şi nici unul şi nici celălat nu puteam să spunem, ca să nu băgăm pe nimeni la apă şi dovadă că nimeni nu a suferit nimic este că nu am spus nimic, nici el şi nici eu. Nu ştiu, dacă ne puneau la tortură, dacă rezistam, asta e altă poveste.
Până prin ‘86 [aşa am trimis textele]… […] Mi le-a trimis rectorul francez de aici – cinste lui! -, eu pot să-l numesc acuma, domnul Bardi, care a avut totală încredere în mine şi, deşi era supravegheat şi erau microfoane, se ştie, în biblioteca franceză de la Filologie, [m-a ajutat]. Eu duceam [scrisoarea] în câte o carte românescă şi [prin el] trimiteam fiicei mele [care era în Franṭa] textele, nu le trimiteam direct la Europa Liberă. Fiica mea ştia ce să facă cu ele, nu?! […] Eu foarte greu <m-am impus> la Europa Liberă, să ştiţi. Textele mele erau date la [emisiunea] De vorbă cu ascultătorii, niciodată la Actualitatea Românească, până în ‘87, până când Occidentul a început să mă bage în seamă şi pe urmă au dat la Actualitatea Românească. […] Dar nu m-am descurajat […] şi mare susţinător la Europa Liberă mi-a fost domnul [Nicolae Stroescu] Stânişoară…
Da, deci mergeam aşa, [la rector], cu o carte franţuzească: <Vă restitui cartea, a fost, nu ştiu ce…. Şi v-am adus şi dumnevoastră ceva de citit>. Şi el o lua şi punea în servietă şi aşa am reuşit, fără să fim înregistraţi, sub nasul studenţilor – că erau şi studenţi acolo, bibliotecari, dar care aveau… după calitatea lor, îmi dădeam seama că au şi ceva misiuni pe acolo, să vadă ce se întâmplă… Nu pentru mine, că asta dintotdeauna aşa a fost, dintotdeauna! Aşa că nimeni nu a bănuit… Şi în ‘86 mi-a spus că s-a căsătorit cu o româncă şi mi-a zis: <Doamnă, nu mai pot [să duc textele]>. L-am întâlnit o dată pe stradă, zice: <Interesele mele acuma în România sunt vitale. Cred că mă înţelegeţi, că dacă cea mai mică bănuială cade asupra mea…> […]
Şi după aceea, într-adevăr, am încercat prin alte mijloace, turişti, mai mergeam la tratamente, la Călimăneşti şi la Băile Herculane, şi acostam pur şi simplu – dar eram aşa de timidă! – când vedeam că se vorbeşte o limbă străină, franceză, engleză sau nordică, imediat [mă duceam la ei]. Odată, eram urmărită, vă daţi seama, după primele texte, şi asta era prin ‘86-’87, eram urmărită şi atunci, sub nasul lor am dat o scrisoare! După aia m-au acostat pe mine şi [m-au întrebat]: <Ce-ai dat acolo?!> Zic: <Am o fată în Franţa, i-am scris o scrisoare>.
Deci, suntem în arestul Poliţiei [Miliṭiei, la Cluj], pentru mine a fost înfricoşătoare această mustrare de conştiinţă [că l-am implicat şi pe fiul meu], cred că a fost lucrul cel mai cumplit! […] Odată mi-au adus hainele lui, am sărit… haine trimise de acasă, că aveam dreptul la haine calde [groase], că era un frig în noiembrie şi în beci era un frig înfiorător! […] Pe urmă m-au luat cu toate colegele – trei-patru eram în total în celulă – şi m-au pus într-o încăpere unde nu era nici o încălzire, unde era igrasia până aici şi cimentul ăla umed şi zgrunţuros pe jos, pe care trebuia să-l spălăm, exact regimul… să ştiţi, în beci era regimul de detenţie pe care îl vedeţi la televizor în Memorialul Durerii, decât că aveam saltele în paturi suprapuse. Ziua, noaptea, un bec de neon – nu aveam lumină de afară, directă – deci ar fi fost beznă dacă nu ar fi fost neonul acesta care noaptea nu ne lăsa să dormim. […] Şi alte peripeţii, nu mai vreau să lungesc, am ieşit din arest… în 24 decembrie [1989]. […] În 24 decembrie, mare bucurie când m-am regăsit în poarta Securităţii cu fiul meu, fără şireturi, murdari, murdari pe haine. […] Şi amândoi de mână. A fost totuşi o zi de fericire, ce nu pot să spun!”
Interviu de Mariana Conovici, 1996
