„La Festivalul tinertului de la Viena (1958) am hotărât să mergem cu vaporul….”

După terminarea celui de al Doilea Război Mondial, Europa a fost împărţită în două părţi din punct de vedere militar, politic şi ideologic: pe de o parte ţările occidentale, pe de altă parte URSS şi ţările socialiste din estul Europei aflate sub ocupaţie rusească. A început o puternică cursă a înarmărilor, fiecare parte încercând să obţină supremaţia militară. Simultan cu înarmarea, Uniunea Sovietică a început  o puternică campanie de manipulare a opiniei publice susţinând necesitatea dezarmării nucleare. Prin această mişcare pacifistă Uniunea Sovietică a încercat să atragă tineretul către organizaţiile şi partidele de stânga. În această acţiune un rol important l-au avut ţările  din estul Europei, care au organizat şi găzduit congrese şi festivaluri ale tineretului. Primului Congres pentru apărarea păcii a fost la Praga,  în 1949.  Anul urmator a avut loc la Varşovia al doilea Congres pentru apărarea păcii.  La acest congres a fost ales un Consiliu Mondial al Păcii în care, alături de reprezentanţii ţărilor participante, au intrat şi două organizaţii de tineret:  Organizaţia Mondială a Tineretului Democrat  şi Uniunea Internaţională a Studenţilor – care avea sediul la Praga. În perioada următoare acest Consiliul Mondial al Păcii a cerut organizaţiilor naţionale  să organizeze manifestări ale tineretului în spiritul păcii. Aşa că în fiecare ţară socialistă s-au organizat mitinguri pentru susţinerea păcii. La Bucureşti ele s-au ţinut în Parcul Herăstrău – Pavilionul H şi în Sala Floreasca.  Organizaţia Mondială a Tineretului Democrat şi Uniunea Internaţională a Studenţilor au fost instituţiile care au solicitat României să organizeze în 1953 un  Festival Mondial al Tinerului şi Studenţilor.

Pentru anul 1958 Organizaţia Mondială a Tineretului Democrat şi Uniunea Internaţională a Studenţilor au hotarat ca Viena să găzduiască   Festivalul Mondial al Tineretului  (“Welt Jugend Feier”). Din România a participat o delegaţie numeroasă din care au făcut parte activişti de partid, studenţi, muncitori şi artişti.  Printre tinerii care au participat la Festivalul Tineretului de la Viena a fost şi  Ştefan Bîrlea, membru al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor.

 Pregătirea s-a făcut timp de două săptămâni la Bucureşti. Au venit din toată ţara o pleiadă de studenţi şi tineri care activau pe lângă cluburile studenţeşti. Unii dintre ei au devenit mai târziu adevăraţi artişti, au îmbrăţişat meseria artei. Un exemplu este  Nae Lăzărescu, care  era student la ASE. [Gheorghe] Zamfir s-a afirmat atunci la Casa Studenţilor. Tot atunci a apărut Cicerone Limberea, acordeonist, a condus taraful studenţesc la festival. Cine era băiatul ăsta? Era băiatul unui popă de prin Argeş, popa Limberea, şi au venit nişte reclamaţii despre băiat că e mistic şi aşa mai departe. Cum se făcea o verificare la sânge a tuturor celor care mergeau la festival, am trimis pe cineva să verifice. Înainte de plecare s-a făcut o verificare teribilă, pe toate liniile. Dacă rămânea o persoană [în Occident] sau nu ştiu ce… se forma o mare agitaţie în ţară. Era anul 1958.  Activistul trimis de noi în Argeş să cereceteze familia Limberea s-a întors şi ne-a spus: „ Cicerone  nu are nimic cu religia!”  Cicerone Limberea era student la Facultatea de Electronică, dar îi plăcea teribil de mult să cânte la acordeon şi îl cunoşteau toţi.

Şi veneau toţi ţigănuşii la Casa Studenţilor: „Venim şi noi!”. „Pe cine căutaţi?”. „Pe Ciociorea al nostru”. „Şi ce vreţi?”, „Păi, vrem şi noi să intrăm în orchestră, candidăm la festival”. Atunci a apărut Toni Iordache, Irina Loghin…. Din delegaţie au făcut parte şi muncitori din fabrică, secretari de organizaţii. Nu mulţi. Ei nu  făceau parte din formele artistice. Studenţi eram vreo patruzeci, din diverse centre universitare.  Au mai fost şi băieţii cu trese, cu stele, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, dar şi ei membrii ai delegaţiei. Delegaţia noastră era destul de mare, poate să fi fost două – trei sute de persoane. Şi tot am chibzuit noi şi fiind vorba tot de o ţară dunăreană, am zis să plecăm cu vapoarele. Şi s-a format un convoi de vase. Am avut un vas în care am luat tot felul de provizii şi două vase mari, dormitoare, bine amenajate în care am avut  toate condiţiile. Cu cine am participat la Viena? Am participat în primul rând cu formaţii artistice:  Ansamblul Tineretului, care avea formaţiile lui, inclusiv corul dirijat de Marin Constantin. Apoi muzică populară şi cultă, cu solişti tineri de la operă. Au fost  balerinii Alexa Dumitrache, Magdalena Popa care veniseră din Uniunea Sovietică, studiaseră la Leningrad. Au mai fost câţiva baritoni, un bas, Prisăcaru de pe la Iaşi, bariton era tânăr Ladislau Cuna, dacă nu mă înşel şi Herlea a fost. Şi apoi formaţii de muzică populară, printre care şi celebrul taraf condus de Budişteanu, taraful lui Limberea. Şi acolo era amicul nostru Toni Iordache. Şi au mai fost cântăreţi de muzică uşoară. Eu am fost împuternicit să conduc secţia studenţească, erau vreo cincizeci şi ceva de studenţi din toate centrele universitare. Înainte de plecare  întreaga delegaţie  a fost cazată în căminul de la Liceul Mihai Viteazul şi am fost pregătiţi din punct de vedere politic, ideologic. În fruntea nostră erau activişti ai U.T.M.-ului. Virgil Trofin, membru al Comitetului Central, a condus delegaţia. A mers cu noi. Mai erau şi activişti ai Comitetului Central al Partidului. Tovarăşa Elvira Cincă s-a ocupat de partea artistică. O lună de zile am stat la căminul Liceului Mihai Viteazul ca într-un cantonament  militar. Şedeam acolo, mâncam acolo, repetam acolo şi aveam maşini la dispoziţie, care îi duceau pe artiştii care cântau la Operă.  Corul făcea repetiţii în cantonament, în orice caz nu se părăsea căminul.   În timpul pregătirii, neavând voie să iasă afară, ţiganii care erau în taraf, erau înnebuniţi. Li s-a dat voie, excepţional, jumătate de zi, câteva ore, să iasă şi ei în oraş să mai cumpere fiecare câte ceva.  Toni Iordache a cerut voie să iasă în oraş că-i trebuie încălţăminte şi nişte haine. Şi a început că vrea să dea un telefon …   Şi Toni l-a găsit pe Trofin şi i-a zis: „Şefule, pe dumneata te văd mai mare pe aici, vreau să dau şi eu un telefon acasă”, „De ce, Toni?”, „Nu am pantofi. Vreau să-mi aduc de acasă o pereche de pantofi. Vreau să mă întâlnesc şi eu, am o prietenă….”. „Bine, dă telefon de aici”. La Trofin în birou mai erau câteva persoane, ele ne-au povestit după-aia. Sună Toni, avea o mătuşă sau aşa ceva. Îi spune: „Tanti, te rog să vii      să-mi aduci şi mie pantofii…”. Mătuşa a întrebat: „Care pantofi?”, „Ăia roşii maro”. „Nu,  vino tu şi ia-ţii, că tu-i ştii. Vrei să vin eu cu toţi pantofii?” Toni: „Nu pot”, „De ce?”, „Păi, bre, avem şedinţe!”. Aia a întrebat „Ce sunt alea şedinţe?”, „Nişte şedinţe, nu ai înţeles?”, „Nu!”, „Nişte aiureli!”. A rămas clar Toni Iordache cu ideea că şedinţa este o aiureală. Trofin a zis: „Ia uite, Toni Iordache spune în public de pregătirea noastră [politică] este o aiureală”. Şi ăsta: „Am greşit tovarăşe, am greşit, ce era să zic? Dacă nu pricepea, ce era să-i spun?  La noi aiureală e ceva …” Şedinţe se făceau zilnic. Erau şi şedinţe de pregătire, inclusiv de învăţat limba germană… vocabularul minimal. Bietul Andrei Ştefan, care era în conducerea delegaţiei, era şeful Comisiei Internaţionale, cât a stat acolo a învăţat germană.  Ni se spunea ce o să găsim la Viena, ni  ne spunea cum  să ne comportăm…

La Giurgiu ne-am îmbarcat pe vapoare. Excursia a fost extraordinară… cu tineret, cu dans în fiecare seară. Şi am ajuns în Iugoslavia. Nu mai era perioada de maximă încordare între partidele comuniste [din România şi din Iugoslavia], asta trecuse, totuşi rămăsese în mintea noastră că iugoslavii sunt revizionişti. Noi fusesem instruiţi: „Să fiţi foarte atenţi cu tovarăşii iugoslavi, nu cumva să le amintiţi că sunt revizionişti. Ei acum sunt tovarăşii noştri… ” şi aşa mai departe. Ce a înţeles Toni Iordache, nu prea ştiu. El era foarte nemulţumit că iugoslavii   ne-au ţinut să facă revizia la vapoare în portul Belgrad. Era o regulă la ei. Cert este că într-o zi  un marinar, un vameş era pe acolo şi Toni era cu câţiva dintre ai noştri. Se uită la ăla şi îl întreabă – sârbul ştia româneşte – „Dumneavoastră mai aveţi revizionişti în ţara asta?”. Ăla se uită la el „Cum?”, „Revizionişti, domnule!”, „Ce anume?”, „Păi, să revizuiască vasele astea, să nu le ţină vreo două trei zile”. Ăştia au îngheţat,  au luat-o puţintel cam [politic]. „Vă rugăm să vă măsuraţi …”, Am sărit noi: „Nu, el  n-a înţeles”.  Dă explicaţii sârbului, care era probabil şi el prelucrat în mod corespunzător. Şi s-a lămurit sârbul că Toni este ţambalagiu.  În sfârşit am plecat. Când am ajuns la Budapesta trebuia să strigăm la cei de pe mal „Békesség és Barátság!” adică „Pace şi Prietenie!”. Unul de la noi în loc de barátság a strigat  bolondsás şi ăilalţi s-au luat după el. A ieşit „Békessék és Bolondsás!” Şi asta însemna „Pace şi Nebunie!”  Îl aveam în delegaţie pe Costi, preşedintele de la Târgu Mureş. Vine ăla la mine şi zice: „Tovarăşe, ăştia strigă prostii aici”, „Cum?”, „Păi, uite, bolondsás înseamnă nebunie. Şi nu auziţi ce strigă?” Urla tot tineretul. M-am dus repede, spune-i lui Trofin. „Hai, să-i băgăm înăuntru!”. Cum să-i bagi înăuntru? Şi am transmis din om în om să zicem barátság, să nu mai stigăm bolondság … De pe mal  cine ştie ce s-a auzit, că era distanţă….  Nu am avut reacţii din partea maghiară.

  Am ajuns la Viena, am oprit vapoarele pe un braţ al Dunării lângă o pădurice.  Condiţiile au fost foarte bune.   Pe tot timpul cât am stat la Viena am avut un consemn. În caz că se pierde unul din delegaţie sau fuge … ferească sfântul!….atunci delegaţia trebuia să se întoarcă rapid pe vapor  şi să anunţe telefonic comandamentul cu următoarea parolă: „ Dorim să venim repede că am terminat cumpărăturile”. Neagu Cosma [viitor general de Securitate la Direcţia de Contraspionaj] a fost şeful dispozitivului care ne-a asigurat nouă securitatea în această deplasare.  Când ne-am îmbarcat la Giurgiu, în delegaţia nostră a apărut un grup străin.  Erau vreo trei patru fete şi unul sau doi băieţi. Fetele erau brunete, băieţii păreau germanici, vorbeau în orice caz germana. Nu făceau parte din delegaţia noastră. De acest grup nu ne-a avertizat nimeni, absolut nimic.  Fetele vorbeau spaniola şi ruseşte, una brunetă, am auzit, eu ştiam puţin ruseşte. Un băiat de la Interne care era cu noi, Petrescu, mă împrietenisem cu el, a întrebat-o pe aia: „Tu eşti spaniolă?” şi fata i-a dat un răspuns evaziv. Dar când a plecat vaporul a început să plângă. Şi tot timpul, noi mai ştiam ruseşte, am ţinut legătura cu ei. După ce am ajuns la Viena, după o zi sau două o văd pe bruneţică  căţărată pe o maşină cu  nişte megafoane. O făcea pe  ziarista, avea aparate de fotografiat de gât, era călare pe o maşină cu alţii acolo. În delegaţie nu mai venise. Eu nu o mai văzusem o de zi sau două. „Eu ce fac?”  Şi l-am întrebat pe Petrescu care mi-a spus: „Ruşii ni i-au pasat, ce  fac e treaba lor”.   Am vorbit cu Trofin care mi-a spus: „Taci din gură!”. Nu s-au mai întors cu delegaţia noastră, nu i-am mai văzut de atunci, au dispărut absolut toţi.

După vreo zece zile petrecute la Viena ne-am întors acasă. Toţi ne-am întors acasă.

[Arhiva de Istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2002]