La începutul anilor ’80, Nicolae Ceauşescu a cerut ca toate instituţiile, inclusiv parcul auto al Comitetului Central, să folosească numai Dacia 1300, care erau maşini de capacitate mică. După un drum la Scorniceşti, când Daciile 1300 nu au făcut faţă la viteza coloanei oficiale, Ceauşescu a renunţat la această idee. S-a hotărât ca parcul auto al Comitetului Central să fie dotat cu Dacia 2000, de fapt Renault 20 TS asamblat în România. Maşina avea un motor de 2200 centrimetri cubi şi 116 cai putere. Putea atinge o viteză maximă de 175 km/h. Maşina dispunea de o cutie automată în trei trepte, geamuri electrice şi aer condiţionat. De aceea, Dacia 2000 a fost considerată de Ceauşescu o maşină puternică şi elegantă. Ea era vopsită în negru sau albastru şi a fost destinată doar elitei comuniste. Pentru membrii care îl însoţeau pe Ceauşescu era greu să rămână în coloana oficială care se deplasa cu viteză mare. Daciile 1300 nu făceau faţă şi se stricau pe drum. Aşa a păţit şi profesorul Ştefan Bîrlea care între anii 1972 – 1979 şi 1981 – 1982 a fost şeful Secţiei cancelarie a Comitetului Central a Partidului Comunist Român.
Comitetul Central avea în dotare maşini Dacia 1300. Le-au pus nişte motoare mai puternice, dar totuşi nu puteau merge mai repede de 100- 120 km/h. Şi nu pe distanţe mari. Într-o toamnă, Ceauşescu a hotărât să facă o vizită la Scorniceşti, unde vroia să-i decoreze pentru rezultatele obţinute. Eu am plecat cu [Silviu] Curticeanu o dată cu coloana, cu o maşină de la Consiliul de Stat. Şi noi aveam la Cabinet tot Dacii. Şi, pe drum, coloana a mers repede, aşa că pe la jumătatea drumului spre Piteşti a calat motorul. Am oprit, am tras pe dreapta. Eu trebuia să fiu la Scorniceşti, să organizez preluarea indicaţiilor lui Ceauşescu. Curticeanu avea Decretul care trebuia să fie citit. Şi stăm să oprim o maşină… Peste vreo 15 minute vedem că apare maşina verde, Audi, a lui Nicu. I-am făcut semn cu mâna, mă cunoştea foarte bine. Vine el, pune o frână, scârţâie pe asfalt… “Ce faceţi?” Era respectuos. “Ce faceţi aici?” “Am rămas cu maşina în pană!” “I-am spus eu lui tata, că aşa o să se întâmple!” “De aia te-am oprit. Ia-ne şi pe noi!” Ne-a luat şi a început Nicu să bage viteză ca să ajungem din urmă coloana. El avea o staţie în maşină şi am auzit în staţie că Ceauşescu cerea un elicopter.
Pentru că se cam întârziase pe şosea şi să vroia să ajungem la Scorniceşti la ora stabilită. Şi începe Nicuşor să accelereze: 180…200…230 km/h…. maşina avea trei linii de atenţionare. Era o maşină sport. Eu şedeam cu Curticeanu în spate. Maşina a început să tremure. Eu îi spun: “Nicule, las-o mai uşor …Dumnezeule, oricât ar fi ea de maşină, oricât de nemţi, nu vezi că te atenţioneaza?” “N-aaa…nici o problemă!” A mers cu peste 250 de km/h. I-am ajuns repede. Ne-au făcut loc în coloană şi am ajuns în spatele maşinii lui Ceauşescu.
El şedea în faţă, ea în spate, şi el făcea semn: “Hai! Hai! Hai! Mergeţi mai repede!” Ăia nu puteau, că mergeau şi ei cu 120 km/h. Mai mult nu puteau. Ceauşescu avea atunci Dacia 1310… Dacie făcută la Piteşti. După ce am trecut de Piteşti, am oprit undeva pe un câmp. Au venit elicopterele, ne-au luat şi ne-au dus până la Scorniceşti. Nu ne-am mai întors la Bucureşti cu maşinile Dacia. Atunci şi-a dat seama şi Ceuşescu că trebuie să ia nişte maşini mai puternice, mai rapide. Ideea a fost susţinută şi de ofiţerii de la securitate pentru că şi ei aveau acum tot Dacii. Înainte Ceauşescu avea Mercedes şi cei de la securitate BMW-uri. Şi Ceauşescu a hotărât ca maşina principală de protocol să fie românească. A făcut-o la Câmpulung dintr-un Aro modificat. A fost un ARO gri. Şi am mai primit în dotare Dacia 2000.
[Arhiva de Istorie Orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2002]
