Să poṭi vedea lumea cu ochi de copil este un dar minunat pe care îl pierdem cu vârsta. Dar ne rămân bine ancorate amintirile: imagini, mirosuri, ambiente. Ele se păstrează uneori în forme disparate, rupte de vreun context anume – pantofii gri cu talpă de plută ai mamei – sau închegate – imaginea tatei povestind despre dinozauri şi ere geologice, în timp ce aşeza masa pentru dejun.
Arhiva de istorie orală păstrează sute de amintiri de tot felul din copilăriile intervievaṭilor şi descrierile unei imense varietăți de locuri, trăiri şi întâmplări. Dar acea lumină filtrată pe care o căpătau ochii celor ce le povesteau era unică, purtându-i către un univers profund, originar.
Astăzi, în ziua în care se celebrează puritatea şi inocenṭa, dăruim celor mari şi mici una dintre cele mai frumoase povestiri despre copilărie, aceea a profesorului inginer Dumitru Cioc, născut în satul oltenesc Bistreţ, la 28 iunie 1919. Este imaginea unei copilării asemănătoare celei a lui Niculae Moromete, așa cum erau de altfel mai toate în satele României interbelice.
„Bistreţul este un sat lângă Dunăre, la 4 kilometri, când venea apa mare era prin grădinile oamenilor, şi Balta Bistreţ alături cu mult peşte. Satul este atestat de acum şase sute de ani printr-un uric domnesc care îl aronda Mânăstirii Tismana cu obligaţia de a trimite nu ştiu câte care de peşte sărat pentru calugării mânăstirii. Satul s-a mutat de mai multe ori. […] Deci, satul avea trei mii de locuitori. Era de-a lungul şoselei care mergea paralel cu Dunărea şi … la noi şoseaua se chema <Linia mare>. La sud era un rând de case până la baltă şi spre nord mai multe rânduri cu uliţe. Singura stradă pietruită era <Linia mare>, îi ziceam noi, pe unde trecea şoseaua. Celelate însă erau uliţe pline de praf, vara pline de praf, toamna şi primăvara noroi. Eu stăteam pe una din uliţele astea şi când mergeam şi veneam de la şcoală aveam ghetele până la glezne pline de noroi. […]
Școala obligatorie atunci era din clasa întâia pâna într-a patra. Eu l-am avut învăţător pe Domn’ Nae care terminase atunci Școala normală care pregătea învăţători. Noi am fost prima lui serie. Foarte bun şi, să spun aşa, foarte cald. Pe vremea aceea bătaia în şcoală era permisă şi–mi aduc aminte că la tablă, în dreapta, era agăţată nuiaua, prinsă de un cui, acolo. Dar nu-mi amintesc ca el s-o fi folosit vreodată. […] Vacanţele [le petreceam] acasă. Acolo eram copii mulţi, era joacă, prin praful ăla, ne obișnuisem cu el. Și ce aş mai spune despre sat… că oamenii erau agricultori, cam jumătate aveau pământ… fusese un sat de clăcaşi, însă jumătate aveau pământ mai mult sau mai puţin, iar cealaltă jumătate erau dijmaşi sau zilieri. […]
Tata, aşa cum se vede din arborele genealogic, deci care începe, odată cu catagrafia, din anul 1833… tata este a patra generaţie şi noi suntem a cincea. Tata a rămas orfan la şase ani, l-a luat în grijă o soră mai mare care era căsătorită, avea şi ea copii şi l-a ţinut până a terminat şcoala primară […] și după aceea l-a dat ucenic la Moş Melache Țiganul, fierarul satului. De fapt meseriaşi în sat n-avam prea mulţi, mai era un tâmplar și mai era şi un brutar. […] Prin ’30, atunci când a fost şi criza economică, a fost o secetă mare în care producţia a scăzut la mai puţin de jumătate. Spuneam că la noi erau zilierii şi dijmaşii… se întâmpla că prin luna martie rămâneau fără porumb, fără grâu şi se împrumutau de la ceilalţi. Îmi aduc aminte că tata mai dădea împrumut și la seceta asta când au venit să-i dea înapoi [grâul împrumutat], i-au dat nişte pleavă. A primit-o şi nu a zis nimic.
Dumneavoastră, copiii, aţi simţit criza? S-a strâns cureaua?
Am simţit-o şi am simţit-o şi într-un altfel. Nu ştiu daca vă amintiţi [despre] Legea conversiunii agricole, toţi cei care aveau datorii au fost iertaţi. Toţi cei care au avut bani la bancă au fost şi ei iertați, că nu le-au mai dat nimic. Și bunica mea ştiu că avea zece mii de lei, banii de înmormântare și i-a pierdut. […]
De sărbători cum era?
A doua zi de Anul Nou era un fel de carnaval, adică fiecare grup din ăsta mergea prin sat şi se întreceau, care cu muzică, chiar cu dansuri. Mi-aduc aminte de o întâmplare. Era un grup din ăsta, cântând, mergând… şi unul din ei avea muştar pe spate şi [ceilalți câte] un cârnat… dădeau peste muştar şi mâncau din cârnat. […] [Mai erau] colinde de Paşte, [cântau] Joimărică, [în] Joia Mare, la care se dădeau ouă. Iar de Crăciun se dădea câte un leu…
Copiii primeau ceva de Paşti sau de Crăciun de la părinţi?
Nu prea primeau, nu, că n-aveau… Findcă oamenii erau mai săraci, nu-şi permiteau și nu era obiceiul. La copil, când era ziua lui, nu se făcea serbare şi… în sfârşit, se adunau şi îl trăgeau de urechi în sus, ca să crească mare. […] Era numai familia care zicea: <Să creşti mare!>…
Până la ce vârstă vă trăgeau de urechi?
Până la vreo… şase, şapte ani… până mergeam la şcoală. […] [Curtea noastră] era o curte mare, împărţită în patru părţi. Poarta pe care intrau căruţele, vitele şi aşa mai departe, cu o bătătură marişoară. Pe dreapta erau acareturile în care era pătulul pentru porumb, era magazia pentru cereale, bucătaria de vară, o remiză pentru ce mai avea tata, şi atelierul lui de mecanică. Era pe urmă o parte îngrădită în care era grădina şi în grădină aveam de toate. Vara, de exemplu, roşiile noi le luam proaspete de acolo, sau ardeiul… aveam de toate, și varză şi morcovi. Varza se punea în putină şi ţinea toată iarna. Se tăia porcul de Crăciun şi tot aşa, se afuma, se atârna de grinda din prispă şi ţinea, era carne pentru toată iarna. Fiindcă vara se mâncau păsări. […] Mai aveam o parte care era livadă, grădină şi cu o trecere spre vecinii noştri, copiii lor cu care ne jucam, care erau verii noştri. Iar casa era moştenită de tata de la bătrâni, o reparase. Rămăseseră trei ziduri de cărămidă, restul era de pământ bătut şi acoperişul din tablă. Sobe n-aveam, aveam numai la bucătăria de iarnă, întâi o porţiune orizontală cu patru ochiuri de tuci, pe urmă cuptorul care era învelit în cărămidă și tot în cărămidă mergea spre coş. Și care se încălzea toată şi rămânea caldă până seara târziu. Nu dormea nimeni acolo. Mai era țestul în care se făcea pâinea, tot acolo. Și aveam trei camere, la fiecare era câte o sobiţă și se făcea [deci] încălzirea cu lemne. Foarte greu cu lemnele, pentru că noi aveam aşa: aveam o pădure de stejar la nord de sat, la vreo trei kilometri, Branişte, care era protejată, puteai să intri, să te plimbi, dar n-aveai voie să tai vreun copac. O padure foarte frumoasă. Restul, copaci care se puteau tăia şi cumpăra… Era în lunca Dunării. De-a lungul Dunării o pădure de sălcii şi plopi. […]
Pe tata şi mama nu i-am auzit certându-se niciodată. La vremea aceea, în cercul tatei şi aşa, peste tot, era concepţia următoare: <bătaia e ruptă din rai>, şi <pe copil să-l pupi numai în somn>. Adică, exact invers decât este acum şi vedeţi în toate filmele americane unde spun mereu copilului <te iubesc!>, îl duc la culcare, îl sărută. Bătaia era ceva obişnuit, nu de la mama… de la tata! Totuși nu prea… n-a exagerat. Dar mamei îi datorez că am ajuns la liceu….”
Interviu de S. Iliescu și O. Silivestru, 2009
