Inspirat după model nord coreean, Nicolae Ceauşescu a impus propriul cult al personalităţii începând cu anul 1971. Nicolae Ceauşescu a început să concentreze întreaga putere în mâinile sale, devenind: preşedinte al României (1974), șeful Forțelor Armate, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale, președintele Consiliului Național al Oamenilor Muncii și președintele Frontului Democrației și Unității Socialiste. Ceaușescu a început să fie reprezentat în media drept un teoretician comunist de geniu și drept un lider politic ale cărui „gânduri” erau sursa tuturor realizărilor naționale. Lucrările sale erau republicate la intervale regulate și erau traduse în diferite limbi. Lucrările sale, ajunse la câteva zeci de volume sub titulatura „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, erau prezente în toate librăriile din România. Ceauşescu era numit „Cârmaci înțelept”, „conducător vizionar”, „strateg genial”, „stegar viteaz”, „neobosit Erou”, „cel mai de seamă Erou printre eroii neamului”, „Eroul păcii mondiale”, „ctitor de geniu”. Nicolae şi Elena Ceaușescu au fost preocupați şi de imaginea lor publică. Majoritatea fotografiilor îi reprezentau ca fiind în jurul vârstei de 45-50 de ani. Nu trebuia să fie observată statura mică a lui Nicolae Ceaușescu (1,65 m) iar Elena nu era niciodată fotografiată din profil datorită nasului ei mare. Prin acest cult al personalităţii, Nicolae Ceauşescu dorea să fie considerat perfect și, deci, ferit de orice critică. Nicolae Ceauşescu a savurat obiceiurile de tip bizantin (primirea de cadouri) şi simbolurile puterii, ca sceptrul prezidenţal.
În calitate şef al Secţiei cancelarie a Comitetului Central a Partidului Comunist Român (1972 – 1979, 1981 – 1982), şef al Protocolului de Stat (1972 – 1973), şef de cabinet la Preşedinţia Republicii Socialiste România (1974), profesorul Ştefan Bîrlea a fost în apropiere de Nicolae Ceauşescu şi a observat cum, o dată cu trecerea anilor, cultul personalităţii a devenit tot mai puternic.
Aniversarea a 55 de ani a fost momentul când cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu s-a manifestat public pentru prima dată. Până atunci, Ceauşescu acceptase laude, dar adresări sforăitoare la adresa lui nu se făcuse efectiv. La început Ceauşescu îl criticase pe Gheorghiu Dej pentru anumite manifestări ale cultului personalităţii. Dar, treptat, treptat, cei din jurul lui i-au inoculat lui Ceauşescu convingerea că într-adevăr el este o creaţie deosebită a poporului român, că este un geniu, că este o binefacere pentru ţară.
La început s-a mers pe ideea că trebuie să se evite cumularea tuturor funcţiilor într-o singură mână, că un om oricât de inteligent şi bun ar fi nu poate să rezolve toate problemele, că trebuie să existe o conducere colectivă. Aceste principii au fost infirmate în perioada următoare. Organele colective s-au păstrat, dar în practică Ceauşescu le-a ignorat totalmente. Şi în momentul în care s-a creat şi instituţia prezidenţială – la care am participat direct – când indicaţiile lui Ceauşescu au devenit obligatorii, lucrurile au luat o turnură total diferită. Părerile celorlalţi au fost ignorate, cei care avut alte idei au fost îndepărtaţi. Aşa s-a întâmplat cu Constantin Pârvulescu. A început să se practice un socialism de baionetă.
Cum a început cultul personalităţii la Ceauşescu? În 1973, lui Nicolae Ceauşescu, care împlinea 55 ani, i s-a atribuit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti. Eu ştiu cum i s-a atribuit acest titlu. S-a hotărât să i se trimită o scrisoare de către Comitetul Executiv. Scrisoarea, care suna ca un jurământ de credinţă pe veci faţă de Ceauşescu, a fost corectată de Maurer după ce a avut o discuţie cu Cornel Burtică şi cu Elena Ceauşescu. Au urmat manifestări ample, cum nu fuseseră pe vremea lui Gheorghiu Dej. Ştiu asta pentru că am participat la a 55-a aniversare a lui Gheorghiu Dej. Am participat şi la aniversarea lui Ceauşescu, pentru că eram şeful Protocolului de Stat. Inchipuiţi-vă, manifestările s-au ţinut lanţ din 26 ianuarie până pe la mijlocul lui februarie. Un rol esenţial l-a avut propaganda [în presa scrisă, radio, televiziune] care în perioada respectivă era condusă de Cornel Burtică. La Ministerul de Externe a fost Ştefan Andrei, care a reuşit să obţină o mulţime de mesaje de felicitare, de scrisori adresate lui Ceauşescu de şefi de state. A fost un fel de sărbătoare naţională care pe Ceauşescu l-a dezechilibrat, zic eu, chiar în străfundul psihicului lui.
Acum a început să să primească cadouri. Această iniţiativă a fost încurajată pe toate căile, ajungând să ocupe un timp important din activitatea Birourilor judeţene de partid. Toate cadourile erau aduse la Comitetul Central, la etajul 2, într-o sală mare, unde pe vremea lui Gheorghiu Dej se ţineau plenarele partidului. După aniversarea propriu-zisă, după un timp, Nicolae şi Elena Ceauşescu treceau în revistă toate cadourile. Erau însoţiţi de un grup foarte restrâns din care am făcut şi eu parte cât timp am fost director la Cabinet. Dacă nu-i plăcea imaginea ei, cum era înfăţişată, Elena Ceauşescu se supăra. Considera că la judeţul care a trimis obiectul respectiv sunt nişte oameni nepricepuţi. Avea un nas puţin proeminent. Se ştia sensibilitatea ei şi toată lumea se ferea ca Elena Ceauşescusă nu fie reprezentată din profil, să nu fie reprezentată prea în vârstă, să aibă o mină frumoasă…. Ca orice femeie avea sensibilităţile ei ….. Uneori o mai lua Ceauşescu: “Haide, lasă-i în pace! Oamenii au făcut şi ei cum au putut…”. După ce se termina vizita, totul se inventaria. Unele obiecte au mers la muzeu, altele poate au fost luate în casă. Totul a fost inventariat.
Familia Ceauşescu a primit cadouri şi maşini….. Audi, maşina lui Nicu a fost oferită de nemţi în momentul când s-a vizitat Germania. S-a discutat culoarea, dotările…. Americanii au dat o maşină mare…. un Cadillac cu care Ceauşescu mai mergea în vizite. Mercedesul decapotabil tot pe linia asta a venit. Aşa a venit şi un autobuz, făcut de MAN.
[Arhiva de Istorie orală – Radio România. Interviu reaizat de Octavian Silivestru, 2002]
