Răspândite în lume, genii ale muzicii, cum ar fi Franz Liszt, Felix Mendelssohn, George Enescu, Frederic Chopin, Nicolo Paganini sau Camille Saint-Saëns, compuneau sau interpretau piese muzicale la vârste fragede. La vârsta de cinci ani, Wolfgang Amadeus Mozart, un copil genial din oraşul muzicii, Salzburg, compunea piese pentru pian. În misterioasa Indie, cel ce avea să fie onorat la maturitate cu Premiul Nobel pentru Literatură, Rabindranath Tagore, scria primul său poem, la opt ani. Clericul irakian şiit Mohammad Baqir al-Sadr memora Coranul, la o vârstă fragedă, şi, înainte de a fi împlinit a 12 ani, redactase deja prima sa carte. Dramaturgul spaniol Lope de Vega ţesea intrigile primei sale piese la 12 ani, iar filosoful britanic John Stuart Mill stăpânea mai multe limbi moarte la vârsta de opt ani şi studia scolastica la 12 ani.
O figură legendară şi necontenit controversată a Cataloniei, Salvador Dalí începea să picteze la o vârstă fragedă, numeroase dintre primele sale străduinţe prin meandrele picturii suprinzând tihna şi armonia peisajelor catalane tradiţionale. La 6 ani îşi exersa penelul pe o carte poştală, inspirat de artiştii impresionişti, tatonând lejere tonuri de verde, cu discrete note de alb, în lucrarea „Peisaj de lângă Figueras” (1910). La nouă ani, descria peisajul devenit o infinită sursă de inspiraţie pentru el, prin contraste ferme, cu o delimitare tăioasă a planurilor, ca în lucrarea „Vilabertran” (1913). La 10 ani, picta un „Interior olandez”, o scenă de gen, într-o atmosferă caldă, în tonuri de brun, cu accente de roşu şi alb. În „Sărbătoare în Figueres” (1914), într-o atmosferă scăldată în magnetice tonuri de albastru, cu un vârtej de sclipiri oranj în centru, artistul propunea o abordare diferită faţă de peisajele anterioare, iar în 1918, impregna o notă distinctă portrului unui bătrân „Vieillard crépusculaire” şi unui portret al surorii sale, „Retrato de Lucia”, redând ambele personaje cu o afecţiune înduioşătoare, contrastată de tuşe energice.
Pablo Picasso, co-fondator al mişcării cubiste, andaluz prin naştere, catalan prin formaţie, îşi anunţa tumultul cromatic în primul său tablou, „El Picador Amarillo” (Toreadorul galben), pictat la opt ani, în 1889. Mai târziu, la 15 ani, era acceptat la Şcoala de Arte din Barcelona şi, peste un an, la Academia de Pictură din Madrid, graţie unor lucrări cu totul aparte, pe care le realizase într-o singură zi. Pictorul avea să mărturisească, la un moment dat, că el nu a desenat sau pictat niciodată cu viziunea unui copil, ci cu totala încredere a unui artist.
Desenul avangardistului de mai târziu, Paul Klee, realizat în 1884, la vârsta de cinci ani, înfăţişând o doamnă cu o umbrelă, era descris de artist ca fiind unul dintre cele mai semnificative din parcursul său, el considerând că arta pură a copiilor este deosebit de valoroasă.
În micul său oraş natal Nyack, de pe fluviul Hudson, artistul american Edward Hopper desena în 1891, la nouă ani, un copil privind spre mare, „Little Boy Looking at the Sea”, anunţând de atunci permanenta sa căutare de noi orizonturi. La fel ca băiatul din schiţa sa, Hopper şi-a petrecut prima parte a vieţii lângă apă, adesea mergând să cerceteze din priviri şi surprindă în desenele sale bărcile, apa şi linia orizontului. Mai târziu, experienţa impresionistă i-a permis folosirea unei fine game coloristice şi o domoală inserare a luminii, pe fondul unei încadrări de tip fotografic.
Născută în Elveţia, cu o carieră de succes la Londra şi Roma, Angelica Kauffman a fost rapid recunoscută ca o mică artistă de geniu, când, la vârsta de 13 ani, în 1754, ducele de Modena, din Italia, cerându-i să-i portretizeze soţia, a fost atât de încântat de rezultat, încât a recomandat-o unor familii regale, care i-au încurajat cariera. Pictoriţa elveţiană neoclasică a fost, în 1768, una dintre cele două femei membre fondatoare ale Academiei Regale din Londra, cea mai prestigioasă societate britanică de artă.
Pios zugrav al Capelei Sixtine, Michelangelo Buonarroti avea vârsta de 13 ani când a pictat „Chinurile Sfântului Anton”, în 1487, cu o inepuizabilă atenţie spre detaliu. Unii dintre biografii săi susţin că, pe lângă o serie de desene, această operă a fost prima lucrare pictată de genialul maestru italian. Inspirat de o gravură realizată de artistul german Martin Schongauer, în secolul al XV-lea, Michelangelo a adus unele modificări compoziţiei iniţiale, făcând-o mai compactă, creând demoni cu mai mult dramatism, simplificând veşmintele sfântului şi atribuindu-i acestuia o expresie mai detaşată decât în opera colegului său de breaslă german, versiunea imaginată de Michelangelo trezind la viaţă, în culori şi texturi vibrante, demonii parcă izgoniţi dintr-o pictură de Hieronymus Bosch. Ascanio Condivi, contemporan cu artistul, care a publicat „Vita di Michelagnolo Buonarroti” (Viaţa lui Michelangelo Buonarroti), povestită chiar de el, aminteşte că artistul a petrecut mult timp la piaţa de peşte, desenând o sumedenie de solzi strălucitori, pentru a acoperi cu ei unul dintre demonii care îl chinuie pe sfânt. Tânărul artist a adăugat şi un peisaj descriind valea râului Arno, care pune în contrast o formaţiune stâncoasă şi copaci uscaţi, cu un deal verde şi o barcă ce îşi croieşte drum într-un vast peisaj marin – poate o referire alegorică la călătoria sufletului, oglindită în detaşarea resemnată a sfântului, de chinurile îndurate.
Una dintre cele mai mari figuri ale Renaşterii nordice, artistul german Albrecht Dürer, care a rivalizat cu al său contemporan Leonardo da Vinci, realiza în 1484, la 13 ani, un prim autoportret, într-o tehnică tradiţională folosită în manuscrisele medievale, când a început să lucreze pentru tatăl său, giuvaergiu, în magazinul de bijuterii. Deschidea atunci, cu un desen, seria celor trei faimoase autoportrete pictate ce aveau să urmeze: unul în 1493, cel mai vechi pictat de artist şi unul dintre primele autoportrete ale unui pictor nordic, aflat acum la Luvru, Paris; al doilea datează din 1498, fiind aflat la Muzeul Prado, Madrid; iar al treilea, din 1500, aflat la Alte Pinakhotek, München, este considerat cel mai profund şi mai complex din această suită, remarcabil graţie asemănării cu unele reprezentări timpurii ale lui Iisus, o asemănare subliniată şi de simetriile specifice artei religioase.
(Autor: Cristina Zaharia – RADOR)
