Folosite în ritualuri magice şi religioase în întreaga lume, în America, Asia, Africa şi Europa, realizate la început din lut, lemn, cârpe sau hârtie, cele mai vechi păpuşi pomenite în documente certificate de istorici datează din civilizaţiile antice ale Egiptului, Greciei şi Imperiului Roman, unde erau fie jucării rudimentare, fie obiecte elaborate, ridicate la nivel artistic. Producţia de păpuşi moderne este considerată a fi început în Germania secolului al XV-lea, cea mai veche, provenită dintr-un atelier de la Nurnberg, fiind descoperită într-un castel german, după jumătatea secolului al XX-lea. Importanţa acestor bibelouri şi jucării deopotrivă a crescut în vremea Renaşterii, în documentele vremii fiind menţionată o valoroasă colecţie de păpuşi primită, la mijlocul secolului al XV-lea, de fiica regelui Carol al IX-lea. Totodată, păpuşile jucau şi un rol de soli ai modei, francezii fiind în fruntea acestei tendinţe. Odată cu industrializarea şi cu utilizarea de noi materiale, cum ar fi porţelanul şi, mai târziu, plasticul, acest tip de jucării a intrat în producţia de masă, păpuşile de porţelan atingându-şi cota maximă de popularitate în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Germania şi Franţa, în timp ce, în secolul al XX-lea, aceste păpuşi marcate de trecerea timpului aveau să devină foarte populare pentru colecţionari. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, cele mai multe păpuşi reprezentau, de obicei, adulţi, preponderent doamne în pas cu moda, purtând peruci, abia mai târziu apărând păpuşile-copii, care au acaparat atenţia tuturor înainte de finele veacului al XIX-lea. O noutate a adus, la finele secolului al XIX-lea, Thomas A. Edison (1847-1911), inventator al telefonmului, fonografului, becului electric şi camerei de filmat – el a creat păpuşile vorbitoare. Secolul al XX-lea a adus păpuşile din materiale plastice şi, după jumătatea veacului, pe celebra Barbie şi pe partenerul ei, Kim.
Într-o regiune locuită încă din preistorie, cu vestigii ale ocupaţiei romane, vizigote şi musulmane, oraşul portughez Estremoz, capturat în timpulul Reconquistei, în secolul al XII-lea, de armata cavalerului Geraldo Sem Pavor (Gerald Neînfricatul), preluat apoi de mauri şi, abia la mijlocul secolului al XIII-lea, recucerit de regele portughez Sancho al II-lea, este unul dintre „oraşele albe” din Alentejo, numit aşa datorită zidurilor caselor sale, dar şi graţie marmurei albe de aici, care a făcut oraşul celebru în întreaga lume. În afară de jucăuşele case albe răspândite pe deal, îmbrăţişate de zidurile vechi şi protejate de un donjon impresionant, un alt element pitoresc face acest loc faimos: „bonecos” (păpuşile) de Estremoz, figurine de ceramică pictate, realizate din lut modelat după vechi tehnici de lucru, venite cel puţin din secolul al XVIII-lea, şi intrate în decembrie 2017 în Patrimoniul UNESCO. Într-un document municipal din 1770 este consemnată existenţa unor „boniqueiras”, femei care lucrau aceste figurine de lut, certificându-se astfel că meşteşugitele „Bonecos de Estremoz” nu erau create de olari, ci de femei a căror activitate nici măcar nu era atunci recunoscută oficial. Figurinele de lut cu trăsături specifice sunt îmbrăcate în costume populare din zonă sau în veşminte specifice iconografiei creştine, dacă au o tematică religioasă. Meştesugul este strâns legat de regiunea Alentejo, vasta lor majoritate descriind elemente naturale, tradiţii locale şi episoade religioase, având la început misiunea de a înfăţia sfinţi. Tradiţia şi-a urmat cursul din generaţie în generaţie, până în 1935, când meşteşugul a fost ridicat la nivel artistic. Deşi în primii ani ai secolului al XX-lea, dată fiind slaba lor rentabilitate, păpuşile de Estremoz au fost aproape uitate, odată cu fondarea instituţiei numite Escola de Artes e Oficios de Estremoz, în 1924, ele au reapărut, graţie demersurilor directorului acestei şcoli, José Maria Sá Lemos, care a descoperit o bătrână care încă îşi amintea cum se lucrau păpuşile, ajutând astfel la salvarea tradiţiei. Au apărut apoi alţi şi alţi artizani, care au perpetuat până în zilele noastre tehnicile de lucru, viabilitatea tradiţiei fiind asigurată acum de atelierele artizanilor şi de Centrul pentru aprecierea şi salvgardarea figurinelor de lut de la Estremoz.
Apărută pentru prima dată la finele secolului al XIX-lea, la Abramţevo, păpuşa numită ‘matrioşca’, sau păpuşa rusească, are o configuraţie mai specială, fiind alcătuită dintr-o serie de figurine din lemn, din ce în ce mai mici, plasate una în alta. Prima asemenea jucărie a fost realizată în 1890, de artizanul rus Vasily Zvyozdochkin, după un desen al artistului Serghei Malyutin, pictată tot de acesta, inspirat, se pare, de o păpuşă japoneză. Cu un batic înflorat peste părul bălai şi ţinând un cocoş negru în braţe, fetiţa din lemn purtând un şorţ alb cu un chenar galben ascundea în carcasa ei încă şapte figurine, fiecare cu un alt element specific portului rusesc. Prezentată lumii la Expoziţia Universală de la Paris, neobişnuita jucărie a obţinut o medalie de bronz şi, curând după aceea, păpuşile matrioşca erau produse în mai multe locuri din Rusia şi expediate în întreaga lume. Iniţial, modelele erau inspirate de personaje din povestirile tradiţionale, însă, de la sfârşitul secolului al XX-lea, tipologiile s-au extins cu o gamă mai largă de personaje, înfăţişând inclusiv lideri ruşi, ca Lenin, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Gorbaciov, Elţîn, Putin. Artiştii moderni creează multe stiluri noi de păpuşi, incluzând personaje de Crăciun, de Paşte, animale, portrete sau caricaturi de artişti, sportivi, astronauţi, vedete de cinema. Primul muzeu al matrioşcilor s-a deschis la Moscova, în 2001, cu aproximativ 14 mii de exemplare, o expoziţie permanentă aratând cum s-a modificat inedita păpuşă de-a lungul anilor. Cea mai mare matrioşcă din lume, pictată de mână, în 2003, de Iulia Berezniţkaia, conţine 51 de piese, alăturate întinzându-se pe lungimea a 3,41 metri.
Confectionate din cârpe, păpuşile amish au apărut ca jucării pentru copiii comunităţilor din SUA cu acelaşi nume, o grupare religioasă care adoptă un trai extrem de simplu, izolat de lumea exterioară, excluzând folosirea utilităţilor moderne. În timp ce unele păpuşi amish au o figură conturată, cele mai mult nu au nici ochi, nici gură, nici nas, subliniind astfel că toţi oamenii trebuie să fie egali în faţa lui Dumnezeu. Îmbrăcămintea păpuşilor amish este similară cu cea purtată de copiii comunităţii, inspirată de hainele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. O poveste a apariţiei acestor păpuşi spune că o tânără din comunitatea amish a primit de Crăciun o păpuşă de cârpă, care avea definită o figură. Tatăl fetei s-a supărat şi a tăiat capul păpuşii, spunând că „numai Dumnezeu le poate da chip oamenilor”. El a înlocuit capul păpuşii cu un ciorap umplut cu cârpe, ca să nu mai aibă trăsături conturate, jucăria devenind preferata fetiţei pentru mult timp. Cum copiii amish nu au multe jucării, şi băieţii, şi fetele se joacă bucuroşi cu aceste păpuşi. Un vast interes pentru meşteşugurile amish a început în anii 1930, iar în 1939, Cornelius Weygandt, profesor la Universitatea din Pennsylvania, a prezentat o colecţie de păpuşi amish, pentru a face remarcată specificitatea costumelor lor.
(Autor: Cristina Zaharia – RADOR)
