Motto: „Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înțelegem și prin experiența proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calități de rasă suntem în stare a le prețui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate și neputința de a se conduce în momente de criză. Și, oricât ar fi fost de firesc ca la București să se facă demonstrație pentru triumful final al unei oștiri așa de încercate, care e cea mai mare iubire și mândrie a noastră, n-a stat în intenția noastră să ofensăm suferința. Și am dori ca prin aceasta să fim și provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizației moderne pe un popor maghiar raționabil, fără nimic din acel imperialism copleșitor pentru alții, care exclude până acum pe unguri de la orice colaborație folositoare” – Nicolae Iorga despre momentul 4 iunie 1920
Luni, 4 iunie, se împlinesc 98 de ani de la semnarea, la Palatul Trianon de la Versailles, a Tratatului care consfinţea recunoaşterea, de către marile puteri, a Unirii Transilvaniei și a unei părți a Banatului cu România, un lucru împlinit deja prin actul Unirii de la 1 decembrie 1918, dar care nu fusese recunoscut de către Ungaria. Tratatul, cu o semnificaţie aparte pentru istoria ţării noastre, a fost semnat de către 16 Puteri Aliate învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, pe de-o parte, și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, ieşit învins în urma războiului. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat – Ungaria – cu vecinii săi – Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (mai târziu, în 1929, devenit Iugoslavia), Austria, Cehoslovacia şi România, a consfințit existența unui stat maghiar independent – un ideal încă din vremea Revoluţiei din 1848 – dar nu în frontierele pe care aceştia le doreau. Tocmai de aceea, Tratatul de la Trianon avea să devină, în mentalul colectiv ungar, drept o catastrofă pentru naţiunea maghiară şi este, an de an în jurul datei de 4 iunie, prilej de nostalgii pentru poporul vecin. În fapt, la 4 iunie, Ungaria marchează, an de an, „Ziua Coeziunii Naționale”
* * * * *
În urma Bătăliei de la Mohác, Ungaria, desfășurată la 29 august 1526, forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori și de regele Ludovic al II-lea (în vârstă de 20 de ani), au fost învinse de forțele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul. Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărțirea Ungariei între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg din Austria.
În 1867 avea loc reorganizarea Imperiului Habsburgic, după formula dualismului. Din punct de vedere juridic însă, Ungaria rămânea încă în stăpânirea dinastiei de Habsburg.
Anul 1917 al Primului război Mondial a fost marcat de schimbarea de regim politic în Rusia ca urmare a revoluţiei din februarie, de intrarea Statelor Unite în război, în aprilie, şi de lovitura de stat bolşevică, din octombrie, iar în aceste condiţii Puterile Aliate şi-au revizuit planul iniţial de pace conceput cu un an în urmă. În faţa pericolului creat de un posibil vid de putere în spaţiul central european s-a adus în discuţie nu desfiinţarea Imperiului Austro-Ungar, ci cerinţa de dezvoltare lioberă autonomă a fiecăreia dintre naţiunile sale componente.
La fel de importantă în arhitectura geopolitică a momentului a fost rolul mişcărilor de emancipare naţională a popoarelor din fostul imperiu, care prin acţiunile lor au reuşit nu doaer să câştige simpatia şi admiraţia reprezentanţilor aliaţilor, dar şi să nu le lase acestora prilejul de a adopta hotărâri arbitrare în ceea ce-i priveşte.
La 29 septembrie 1918, Bulgaria a capitulat, la 21 octombrie, o adunare naţională provizorie proclamase independenţa Austriei, iar la 31 octombrie Consiliul Naţional Maghiar sancţiona nulitatea actului dualist încheiat cu Austria în anul 1867.
Imperiul se afla pe făgaşul unui rapid proces de disoluţie, la 3 noiembrie Austro-Ungaria a cerut încetarea ostilităţilor şi încheierea unui armistiţiu, act ce s-a perfectat la Padova prin reprezentantul Antantei, generalul italian Armando Vittorio Diaz, iar în fruntea guvernului a fost instalat contele Károlyi Mihály. Trebuie spus că niciuna dintre cele două acţiuni de separare politică şi teritorială a fostelor componente ale imperiului nu au fost recunoscute de către Franţa, mai ales prin prisma riscului ca Germania să anexeze Austria.
Referitor la soarta Transilvaniei, trebuie spus că după semnarea, de către România, în 1916, a înţelegerii secrete încheiate cu Aliaţii, care condiţiona rezolvarea viitorului statut al Ardealului de rămânerea României în tabăra Antantei, promisiunea că această provincie va reveni României la încheierea războiului era pusă sub semnul întrebării după semnarea Păcii separate de la Buftea – Bucureşti cu Puterile Centrale, în 24 aprilie/7 mai 1918.
Situaţia avea să se complice după ce reprezentanţii noului guvern instalat la Budapesta l-au contactat la Belgrad pe generalul Louis Franchet d’Esperey, comandantul Armatei Aliate a Orientului, şi au semnat, în 13 noiembrie 1918, un acord care prevedea printre altele ca trupele maghiare să fie retrase în spatele unei linii ce pornea de pe Valea Someşului Mare, apoi pe Valea Bistriţei, o lua pe Valea Mureşului până la vărsarea acestuia în Tisa, de unde prin Subotica, Baja şi Pécs ajungea la râul Drava. Astfel, teritoriul trebuia evacuat în opt zile, urmând a fi ocupat de trupele aliate, dar administrat de către guvernul maghiar.
La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român s-a întrunit la Oradea si a decis să se folosească de principiul dreptului la autodeterminare a naţionalităţilor, hotărând ca de atunci înainte parlamentul şi guvernul de la Budapesta să nu le mai reprezinte interesele, declaraţia în acest sens fiind adusă la cunostinţa administraţiei maghiare de către Alexandru Vaida-Voevod în sedinţa Parlamentului Ungariei din 5/18 octombrie, după care, pe 27 octombrie/9 noiembrie, a fost constituit Consiliul Naţional Român la Budapesta ca autoritate administrativă unică pentru teritoriile locuite de români.
Guvernul Károlyi, prin intermediul ministrului Oszkár Jászi, a încercat să înduplece partea română, să o aducă la masa negocierilor pentru a o convinge de inoportunitatea destrămării teritoriale a vechii Ungarii.
La 13-14 noiembrie 1918 se purtau convorbiri, la Arad, însă acestea nu au condus la nici un rezultat, în vreme ce Jászi propunea constituirea populaţiei româneşti în entităţi teritoriale compacte şi omogene, care să se bucure de autonomie administrativă şi culturală în cadrul unei federaţii conduse de maghiari, conducerea CNR dorea ruperea oricăror legături politice şi teritoriale cu fosta Ungarie.
În acest context, Consiliul Naţional Român Central şi-a mutat sediul de la Budapesta la Arad, în mijlocul populaţiei româneşti majoritare şi a trecut la organizarea în teritoriu a consiliilor naţionale locale şi a gărzilor naţionale, după care a pregătit alegerea delegaţilor care urmau să fie prezenţi la Alba Iulia, unde pe 1 Decembrie 1918 era convocată o mare adunare populară sub auspiciile căreia românii transilvăneni trebuiau să se pronunţe asupra viitorului Ardealului.
Trebuie accentuată ideea Consiliului Naţional Român Central, de a se îngriji să confere Adunării de la Alba Iulia un caracter profund plebiscitar, de aceea toţi cei 1228 de delegaţi prezenţi aici au fost purtătorii mandatelor încredinţate lor de către comunităţile care i-au ales.
Urmarea a fost faptul că o sută de mii de participanţi veniţi din toate comitatele locuite de români au ratificat prin ovaţiile şi uralele lor decizia de Unire a Transilvaniei cu România proclamată la Alba Iulia de către delegaţii lor, subliniind pe această cale încă odată caracterul plebiscitar al evenimentului.
În replică, Guvernarea Károlyi nu a recunoscut validitatea Adunării de la Alba Iulia şi nici pe cea a constituirii Consiliului Dirigent, iar la 8 decembrie l-a numit pe Apáthy István în funcţia de şef al Comisariatului pentru Ungaria de Est, care în perioada următoare avea să-şi radicalizeze poziţia faţă de românii ardeleni.
Armata română se pregătea să împingă linia de demarcaţie spre vest, cu acordul generalului Berthelot, şi să ocupe Clujul şi alte nouă oraşe transilvănene, veste care a panicat cabinetul de la Budapesta.
Până la începerea lucrărilor Conferinţei de Pace, pe 18 ianuarie 1919, trupele române ocupaseră deja două treimi din teritoriul Transilvaniei, situaţia fiind calificată de partea maghiară ca fiind intolerabilă.
La 11 ianuarie 1919, eşecul cabinetului Károlyi în a gestiona situaţia din teritoriile fostei coroane maghiare au condus la formarea unui nou guvern, cel condus de Dénes Berinkey, şi la proclamarea Republicii Populare Ungare, al cărei preşedinte provizoriu a devenit fostul premier.
Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă, Georges Clemenceau, iar şeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).
Delegaţia română la Conferinţa de la Paris, a avut însă în componenţa sa extrem de valoroşi experţi în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic şi financiar (G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie şi etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc. Notele, memorandumurile, aide-mémoire-urile înaintate reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizau printr-un înalt nive de profesionalism, pe o argumentaţie modernă, sobră, solidă şi, printr-un aspect absolut remarcabil: respectul datorat popoarelor vecine.
Divergenţele teritoriale ce urmau a fi analizate în cadrul dezbaterilor nu s-au limitat numai la asteptatele contradicţii dintre pretenţiile emise de statele succesoare şi cele emise de Austria şi Ungaria, ci se extindeau şi asupra disputelor teritoriale ivite între statele asociate, cum a fost criza cehoslovaco-polonă legată de apartenenţa regiunii Teschen sau cea româno-sârbă cu privire la Banat.
Delegaţia noului guvern al Ungariei la conferinţa de pace a ajuns la Paris pe 14 ianuarie 1920, avându-l în frunte pe contele Apponyi Albert, punând pe masa Conferinţei un voluminos material probatoriu menit să susţină pretenţiile maghiare, modalitate în care procedat şi România, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Austria şi Italia.
Concluziile au fost că maghiarii au rămas prizonierii aceloraşi mentalităţi exclusiviste de dinaintea izbucnirii războiului, iar toate statele vizate de pretenţiile Ungariei au protestat solidar împotriva argumentaţiei maghiare.
După audierea punctului de vedere al României, prezentat de Ion I.C. Brătianu în sedinţa din 31 ianuarie 1919, s-a luat cunoştinţă de dificultatea trasării frontierelor române şi s-a avansat propunerea de a se înfiinţa Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale referitoare la România, alcătuită din experţi care trebuiau să se pronunţe asupra corectitudinii revendicărilor formulate de părţi. Grupul de experţi americani a sugerat ca România să preia întreaga Transilvanie, comitatele româneşti din Ungaria şi două treimi din Banat, varianta propusă de experţii francezi era cea mai avantajoasă, în special pentru românii din Crişana, în vreme ce experţii englezi şi-au declinat opţiunea după ce au constat că în ambele variante avansate existau mai multe zone etnice amalgamate.
După 12 runde de întâlniri, raportul comisiei pentru trasarea frontierelor româneşti a fost finalizat la 6 aprilie 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe l-a ratificat la 8 mai, iar Consiliul celor Patru l-a aprobat la 12 mai.
Semnarea tratatului de pace cu Ungaria şi consfinţirea hotărârilor adoptate cu privire la frontiere a întârziat din pricina tulburărilor create în Europa Centrală de regimul bolşevic instaurat la Budapesta si de intervenţia militară română de anihilare a focarului de răspândire a comunismului pe continent.
Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse în urma războiului au fost semnate după cum urmează:
- cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 – extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice
- cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 – acest tratat excludea, de asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania
- cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919 – acest tratat excludea și bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916
- cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari un Diktat; delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74); Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947
- cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920 – acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.
Tratatul de la Trianon are patru părți.
Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).
Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria).
În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.
Partea a treia (articolele 36-78), intitulată „Clauze politice pentru Europa”, conținea o serie de clauze privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie, protecția minorităților naționale.
În Tratatul de la Trianon textul articolului 45 stipulează că: „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.”
În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia din noiembrie 1918 a dobândit sancționare/ratificare internațională legală, în timp ce actul arbitrar din 1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă o dată anulat. Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.
Partea a patra (articolele 79-101), intitulată „Interesele Ungariei în afara Europei”, conținea prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.
S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război: Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.
Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.
Trebuie remarcat şi un alt aspect: la 4 iunie 1920, când la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au existat manifestaţii exuberante de satisfacţie ci s-a trăit o bucurie liniştită, profundă, ca o reacţie la faptul că recunoaşterea Unirii a fost un fapt de normalitate care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu.
Este evident că Ungaria s-a simţit nedreptăţită de prevederile Tratatul de la Trianon, iar în următorii ani, şi chiar şi în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea ţăprii, Ungaria a căutat să-şi modifice frontierele în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce a fost cândva „Ungaria Mare”.
Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional.
Mai mult, atunci când condiţiile politice internaţionale au fost prielnice, Ungaria nu a ezitat chiar să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon. Este cazul anilor 1938 – 1941, când Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei – 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941. Cu toate acestea, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria.
Se poate spune că deşi au fost depuse eforturi considerabile, umane şi materiale, tentativele de reconfigurare a frontierelor ungare, după momentul Trianon, au eşuat, singurele consecinţe care au rezultat din aceste tentative fiind tensionarea relaţiilor cu statele vecine şi cu marile puteri, precum şi iluzionarea minorităţilor maghiare aflate în jurul Ungariei.
