La 4 iunie 1920 se semna în Palatul Marele Trianon de la Versailles tratatul care avea să stabilească frontierele unuia dintre statele născute din fostul Imperiu austriac, Ungaria, cu țările vecine. Era doar unul dintre tratatele care au urmat Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920), conferință ce avea ca misiune reglementarea problemelor postbelice ale Europei și stabilirea unei noi ordini politice și teritoriale.
Tratatul de la Trianon este, așadar, unul dintre tratatele care au schimbat harta Europei și soarta unor națiuni, inclusiv a românilor, consfințind granițele României Mari. A fost semnat de Franța, Marea Britanie, Italia, Statele Unite, Japonia, România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Cehoslovacia și alte nouă state, pe de o parte și Ungaria pe de altă parte. Pentru că hotărârile ce urmau a fi luate de puternicii lumii urmau să fie de o uriașă însemnătate, americanii, englezii și francezii înființaseră comisii formate din oameni de știință care să studieze situația “din teren” din punct de vedere geografic, istoric, sociologic. Delegația româna la Conferința de la Paris, condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu, avusese și ea în componența sa valoroși experți în domeniul juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic și financiar (G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crișan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologic (Ludovic Mrazec), geografic și etnografic (Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu), militar (col. Toma Dumitrescu). Notele și memorandumurile înaintate reprezentanților marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru – care au avut în mâinile lor puterea deciziei – fuseseră, de asemenea, de un înalt profesionalism.
Așa încât, atunci când la 4 iunie 1920 a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, recunoașterea unirii cu țara a teritoriilor locuite de români a fost un lucru firesc. Printre altele, Tratatul prevedea:
„Articolul 45. Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art.27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.”
„Articolul 47. România recunoaște și confirmă, față de Ungaria, angajamentul său de a accepta inserarea, într-un tratat încheiat cu principalele puteri aliate și asociate, a dispozițiilor socotite necesare de către aceste puteri, pentru a proteja în România interesele locuitorilor care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă și religie, precum și pentru a proteja libertatea de tranzit și un regim echitabil pentru comerțul celorlalte națiuni.”
Despre felul în care a fost primită vestea la București scria istoricul Ion Calafeteanu, profesor universitar doctor: “La București nu au fost manifestații exuberante de satisfacție. Bucuria a fost prezentă, o bucurie liniștită, profundă, calmă. Era reacția faptului că se cunoșteau de mai înainte prevederile acesteia și recunoașterea Unirii Transilvaniei cu România? Desigur. Dar nu numai aceasta. Reacția calmă, demnă avea explicații multiple, complexe. Românii considerau recunoașterea Unirii un fapt de normalitate care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru că ideea de unitate românească era săpată adânc în conștiința lor de o istorie lungă de secole. Pe bună dreptate, Nicolae 
Titulescu declara: <Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, și îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfințire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de conviețuire și suferințe comune au săpat-o în conștiința istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastra publică, Tratatul de la Trianon evocă mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări>”.
Arhiva de istorie orală păstrează o înregistrare cu Victor Popescu, un general maior care în perioada 1921-1927 a avut misiunea de a participa la aplicarea prevederilor Tratatului de la Trianon. Din păcate, în înregistrarea realizată în 1978 la Muzeul de Istorie București, generalul Victor Popescu nu oferă detalii despre această misiune. Aflăm doar că acțiunile concrete care au urmat semnării tratatului au fost de lungă durată:
“În anul 1917 am participat în continuare la luptele eroice de la Nămoloasa, Mărăşeşti, Oituz şi apoi la cele duse pînă la încheierea păcii de la Bucureşti din 1918. Am încheiat acest război greu fiind distins pentru faptele de arme cu ordinele Coroana şi Steaua României cu panglică şi Virtutea Militară şi înălţat la gradul de locotenent.
După prăbuşirea Imperiului habsburgic am luat parte la eliberarea şi unirea Bucovinei şi apoi a Ardealului cu România, instaurînd puterea de stat românească. După stabilirea ordinii şi liniştii pretutindeni în noile ţinuturi româneşti alipite la Patria Mamă, Regimentul 16 cu care am participat la întregul război s-a retras în garnizoana lui.
În anul 1921 am fost mutat la Comisia interaliată pentru delimitarea noilor frontiere de E şi N ale ţării, punîndu-se în aplicare Tratatul de Pace de la Trianon. Am participat la delimitarea frontierelor până în anul 1927, specializându-mă în ramura politico-documentară, fiind colaborator apropiat al generalului Dumitrescu Constantin şi colonelului Drăgănescu.”
