“Când a început montarea primului avion”
Atunci când oamenii au descoperit că se pot ridica în înaltul cerului, românii au fost printre primii atât în privința inventării mașinilor zburătoare, cât și în privința pilotării lor. Iată câteva istorii interesante despre această extraordinară experiență a omenirii, din mărturii directe, o colecţie de interviuri-document despre dragostea omului pentru una dintre cele mai riscante şi mai pasionante activităţi din întreaga sa istorie – aviaţia.
Aviaţia a fost numită şugubăţ “copilulul teribil al secolului XX”. Aceasta pentru că a avut o evoluţie spectaculoasă: de la zboruri pe distanţe scurte, de câteva zeci de metri, la zboruri transcontinentale; de la ridicări la mică înălţime faţă de suprafaţa pământului, la zborul în stratosferă, cu viteze supersonice. Printre pionierii aviaţiei mondiale un loc deosebit de important l-au avut românii Aurel Vlaicu, Traian Vuia şi Henri Coandă, iar mai târziu, în perioada interbelică, profesorul Elie Carafoli. Încă din februarie 1903, Traian Vuia a prezentat la Academia de Ştiinţe din Paris proiectul unui aeroplan-automobil, din păcate proiect respins. După trei ani, a putut înfăţişa publicului avionul Vuia 1 cu care, la 18 martie, a reuşit o primă decolare şi a zburat pe o lungime de 12 m, la o înălţime de aproximativ 60 cm. A fost primul zbor mecanic autonom din lume. Au urmat zboruri şi încercări cu aparatul Vuia 2, în 1907.
Un alt eveniment care a marcat istoria aeronauticii române l-a constituit zborul lui Aurel Vlaicu la Bucureşti, în 17 iunie 1910. Atunci, în prezenţa unei numeroase asistenţe avionul construit şi pilotat de Vlaicu a rulat puţin, apoi a început să zboare la o înălţime de 3-4 m, ceea ce a făcut ca România să devină a treia ţară din lume – după SUA şi Franţa – pe teritoriul căreia un autohton a zburat cu un aeroplan original, inventat, construit şi pilotat de el însuşi.
În 1907, pe când era sublocotenent de artilerie, Henri Coandă a conceput şi construit o serie de rachete pirotehnice, cu scopul de a experimenta propulsia prin reacţie a aparatelor de zbor mai grele decat aerul. Trei ani mai târziu Coandă avea să expună la Salonul Aeronautic de la Paris primul avion cu reacţie din lume. Mai târziu avea să accidenteze acest avion într-o tentativă nereuşită de decolare. Românii Tache Brumărescu şi Traian Vuia au expus la acelaşi salon de aviaţie aparatele lor de zbor. De altfel, inginerul Brumărescu a fost cel care a inventat primul avion cu decolare verticală din lume, elicopter care a zburat la 27 mai 1911. Mai puţin cunoscut este prof. dr. Vasile Dumitrescu, inventatorul aeroplanului electric dirijabil, rămas în stadiul de proiect. Tot el a brevetat în 1910 avionul invizibil, care emitea un câmp protector de ceaţă.
Ion Ciulu a fost mecanicul care l-a ajutat pe Aurel Vlaicu să construiască primul avion realizat de un român între hotarele ţării, realizat la Arsenalul Armatei. Iată mărturia sa înregistrată în 1982 la Radiodifuziunea Română de Vasile Bogdan:
“Aurel Vlaicu era un om foarte bun, glumeţ, deschis, prietenos cu orişicine, nu se ţinea mândru, vorbea cu orişicine. Şi câteodată când mergea lucrul bine, mai trăgea câte o Ardelenească, avea o voce potrivită, mai mult o fluiera. Când eram la Cotroceni, cânta şi el după gorniştii care făceau şcoală pe-acolo, pe Câmpia Cotrocenilor, vorbea curat ardeleneşte, vorbea dialectul ardelenesc. Era un bărbat frumos. Trebuie să vă spun cum a venit prima dată la Arsenalul Armatei. Era un tânăr înalt, brunet cu pardesiu bleumarin trei sferturi. În cap purta o pălărie tare, joben, guler scrobit, manşete, nişte pantaloni dungaţi, la modă, mai strâns sus şi jos mai largi, şi ghete în picioare, ţinea foarte mult să fie elegant. Se purta foarte bine cu toată lumea şi cu copiii… Doamne, era un om popular! Venea şi el, doar, din popor. Era iubit şi stimat de toată lumea.
Colaborarea cu Aurel Vlaicu a început în toamna anului 1909 când Aurel Vlaicu s-a prezentat la Arsenalul Armatei pentru a-şi construi primul său avion cu motor. A venit la Arsenal trimis de la Ministerul de Război, a venit cu planuri, cu schiţe şi am început lucrarea. El făcea schiţe şi ne dădea desenul: <Uite, lucrează piesa asta,
aşa,
aşa…” Dar ca să pună el mâna să lucreze, nu punea mâna, nu! Lucram noi… el numai dădea indicaţii, când venea şi controla dacă e bine sau nu e bine. Ceea ce a plănuit odată era bun plănuit!
Când a început montatul primului avion, atunci avea o planşetă acolo în atelier şi acolo trasa pe desen, socotea – că avea rigla de calcul la el – cu rigla de calcul trasa şi făcea socoteala şi ne dădea dispoziţii şi aşa făceam. A dat schiţe să lucreze la partea lemnoasă, la atelierul de lemnărie. […] Şi-aşa am lucrat, încet-încet, şi-aşa că încet-încet, aparatul a început să se închege. ăsta a fost primul avion care s-a făcut în țara românească. Aproape de 1 ianuarie 1910 Aurel Vlaicu a plecat la Paris să-şi comande motorul şi când s-a întors de la Paris a dat, mi se pare, şi pe la Berlin şi a comandat ţeava de aluminiu, coloana vertebrală. Şi când a venit în ţară, am improvizat în atelierul de vopsitorie – era un atelier mare – am închis cu scândură şi cu sac şi acolo am început montajul. L-am montat. Cu cine lucram: eu, Iancu Iordănescu care era mai bătrân – eu, aveam 19 ani, eram ucenic în anul III atunci – şi moş Nicolau şi-un ucenic, Negoiţă Radu. […] Motorul a venit foarte târziu din Franţa, din ce cauză nu ştiu. Era motor Gnôme, rotativ, cu 7 cilindri, de 50 de cai putere. Şi am montat motorul la avion, am făcut întâi proba acolo, în Arsenal, că s-adunase tot Arsenalul când am dat drumul la motor, la vâjâitul acela care se făcea… şi pe urmă l-am demontat, l-am suit într-un vagon de cale ferată şi l-am dus la Cotroceni, la Aerostaţie. Acolo era un hangar mare unde se umflau baloanele captive cu care se urcau pentru observaţie, l-am montat acolo întâi jos, unde era o groapă mare, adâncă de vreo 4 metri, era un hangar mare. Şi pe urmă Vlaicu a cumpărat scânduri, a făcut la suprafaţă o platformă şi am montat [avionul] acolo.
Şi pe urmă au început zborurile, a început să facă rulaj pe câmp. Dar, ba se defecta una, ba alta, până când l-am pus la punct – că asta a durat foarte mult! – până l-am pus la punct. După aceea, într-o zi, pe 15 iulie, venise foarte multă lume, personalităţi, prinţul Carol care era însoţit de profesorul său Murgoci, Niculae, Elisabeta şi Mărioara amândouă cu trăsura. Şi când şi-a luat zborul, fie că de emoţie, ba frica de necunoscut, pentru prima dată… până atuncea făcuse el zboruri, aşa, la mică înălţime, un metru, nu ştiu ce. Atunci s-a ridicat al vreo 20 de metri înălţime, aproape la vertical. Când a văzut el că se duce la vertical, a oprit motorul. Avionul a alunecat pe partea dreaptă şi a căzut jos şi s-a rupt. Am dat fuga când am văzut chestia asta, m-a luat Carol cu maşina lui şi ne-am dus şi l-am scos de sub aripi. Când am ridicat aripa, să-l scot de sub avion, l-am întrebat: <Ai păţit ceva, Vlaicule ?> <N-am păţit nimic, doar mi-a făcut o cucă în cap> – el vorbea ardeleneşte – <mi-a făcut doar o cucă-n cap, dar nu-i nimica, în două săptămâni va fi gata.> Pentru că el avusese grijă să-şi facă piese de rezervă, că se aştepta să se mai strice ceva. Pe urmă ne-am dus la Arsenal cu trenul, l-am refăcut iar în atelierul ăla şi pe urmă am venit înapoi, la Cotroceni. De-atuncea a început zborurile. Se ducea până la forturi, venea înapoi, ateriza şi iar se ducea, iar venea înapoi, spre Chitila, zboruri împrejur, aşa, în apropiere. […]
În anul 1910 în fiecare zi zbura singur. Doctorul Nicolae Lupu, fost ministru, era în permanenţă la Cotroceni cu servieta, cu medicamentele, dacă se întâmplă ceva, în fine, nu s-a întâmplat nimic. Toamna aia a pleacat la manevrele militare de la Slatina şi a zburat din Slatina la Piatra Olt, când a dus prima scrisoare pe calea aerului la comandantul cel mare. Pe urmă ne-am înapoiat la Bucureşti, în noiembrie s-au terminat zborurile. Aparatul numărul 1 a rămas statului, el a încasat un premiu de 50.000 lei. Cu banii ăştia şi-a început construcţia avionului la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti. […]
Avionul numărul 2 l-a făcut ceva mai perfecţionat decât pe numărul […] l-a făcut cu elici de lemn, elicile de lemn erau confecţionate de [Giani] Magniani, italianul ăsta care avea un atelier de tâmplărie. […] Avionul Aurel Vlaicu 2 era îmbrăcat în pânză, făcuse acoperişul de tablă până la scaunul lui unde stătea, până la spătar, acolo, era ca un fel de maşină, de automobil, în faţă mai închis şi în spate mai deschis, unde intra el cu scaunul. Rezervorul de benzină era la fel, tot deasupra; viteza era ceva mai mare.”
5 iunie 2018
