1910. Construirea și pilotarea primelor aparate zburătoare
În toamna lui 1909 Aurel Vlaicu a început la Arsenalul Armatei construcția primului său aparat Vlaicu I care, în iunie 1910, a zburat fără modificări, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci, în anii de început ai aviației mondiale. Apoi a construit un altul, Vlaicu II, cu care în 1912 avea să câștige cinci premii memorabile la mitingul aerian din Austria, la s-a aflat împreună cu alți piloți din șapte țări: 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi.
Zborul lui Aurel Vlaicu, Bucureşti, 17 iunie 1910. În prezenţa unei numeroase asistenţe, avionul construit şi pilotat de Vlaicu a rulat puţin, apoi a început să se ridice la o înălţime de 3-4 m. Cu aceasta, România devenea a treia ţară din lume (după SUA şi Franţa) pe teritoriul căreia un cetățean al său zbura cu un aeroplan original, inventat, construit şi pilotat de el însuşi. Avionul lui Vlaicu s-a înălțat din nou în toamna aceluiași an 1910, la 26 septembrie, mai curajos și mai spectaculos. Primise de la regele Carol I un ordin de operaţii pe care l-a transportat de la Slatina la Piatra Olt.
Despre acest eveniment și despre alte momente memorabile povestește un contemporan al primelor experiențe aviatice, generalul aviator Gheorghe Negrescu. El însuși absolvent al celei dintâi școli românești de aviație în promoția 1911, generalul Negrescu vorbește în interviul său despre meritele pionierilor constructori de avioane și meritele primilor piloți, subliniind mereu că românii au fost la începutul secolului XX printre cei dintâi în lume, la ambele categorii.
Înregistrarea cu generalul Negrescu a fost realizată la Muzeul Militar Național în 1966, iar o copie a ei se află în Arhiva de istorie orală.
“În fiecare an, la începutul toamnei, aveau loc în toată ţara manevre ale armatei pentru confirmarea şi consolidarea ultimei perioade de instrucţie din cadrul marilor unităţi miliare. Erau pe atuncea manevrele mari, zise regale, în cadrul a două corpuri de armată, pentru că aceste manevre erau urmărite de şeful statului şi constituiau şcoala marilor comandanţi.
În acest an 1910 – anul zborului lui Vlaicu la manevrele regale – [ele] avut loc la sfârşitul lunii septembrie, între Corpul 1 de armată Oltenia şi Corpul 2 de armată din Bucureşti, cu tema <Apărarea cetăţilor Oltului în regiunea Slatina>. În ultima zi de manevre, un eveniment nemaivăzut până atunci în cadrul Armatei Române a fost apariţia deasupra câmpului de manevre, pentru prima oară, a unei maşini zburătoare – aceea a lui Vlaicu. În după amiaza ultimei zile avionul lui Vlaicu, venit cu el la Slatina, se ridică de pe câmpul de lângă gara Slatina şi urcă la o înălţime apreciabilă, 6-7000 m, înălţime la care nu-l [dusese] până atunci, într-un zbor maiestuos, trece Oltul şi se îndreaptă spre gara Piatra Olt unde se afla Direcţia Generală a Manevrelor. Aterizează pe câmpul de lângă Gara Olt şi înmânează Direcţiei Manevrelor un mesaj scris, primul adus pe calea aerului din cadrul unei armate. Am chiar fotografia locului unde a aterizat Vlaicu lângă Piatra Olt! Tot în acest an, 1910, pentru prima oară a apărut [un] avion [și] la manevrele Armatei Franceze, din jurul oraşului Reims […]. Franţa era pe atunci cea mai avansată ţară în ce priveşte aviaţia, iar România era începătoare, dar prin munca şi spiritul inventiv al fiilor ei, avionul românesc s-a situat printre promotorii aviaţiei şi aşa a rămas pentru totdeauna, şi pentru această aplicaţie practică a avionului în serviciul armatei.
Prin zborul său de la manevrele [Armatei Române], Vlaicu îşi plătea şi poliţa de recunoştinţă pentru armata ce-l ajutase să-şi construiască maşina sa, dar în acelaşi trimp era şi aplicarea precisă a primei utilizări a avionului ca mijloc informativ în serviciul armatelor, [lucru] care a şi fost prima utilizare practică a avionului. Acest zbor formează un element esenţial în cariera lui Vlaicu şi prin perspectivele ce se deschideau în faţa noii cuceriri a aerului.
Având în vedere rezultatele strălucite obţinute de Vlaicu cu avionul său numărul 1, guvernul român de atunci i-a acordat o subvenţie de 50 000 lei aur – care face cam 500 000 lei de acuma – sumă importantă pe atunci, după ce acoperise toate cheltuielile de construcţie a avionului [Vlaicu I] în Arsenalul Armatei, între care şi suma de 12 000 lei, costul motorului comandat în Franţa. În plus, la propunerea ministrului de Instrucţie Spiru Haret, membru al Academiei Române, i s-a acordat lui Vlaicu premiul de 5 000 lei pe anul 1912. Aceste subvenţii îi permit lui Vlaicu să-şi construiască avionul său numărul 2 şi se constată că el a avut un sprijin serios pentru realizarea invenţiei sale.
Dar, mai mult, ministrul de Război de atunci, generalul Crăiniceanu, pentru a consacra în mod definitiv reuşita operei lui Vlaicu, a organizat în onoarea şi profitul său un miting de aviație care s-a ţinut în ziua de 17 octombrie 1910 pe Hipodromul de la Băneasa unde exact cu un an înainte avuseseră loc primele zboruri ale lui [Louis] Blériot. […]
Dacă trecem la a doua categorie de manifestări, anume la conducerea avioanelor şi deci utilizarea lor practică din acest punct de vedere, al pilotării aparatelor zburătoare – operaţie care cere curaj şi avânt în înfruntarea riscurilor aeriene şi spirit de sacrificiu – fără îndoială că prinţul Gheorghe Valentin Bibescu este primul zburător român. Spirit sportiv şi îndrăzneţ, crescut în cea mai mare parte în străinătate, în contact cu [invențiile] zilei, prinţul Bibescu debutează ca automobilist şi aeronaut, făcând ascensiuni cu balonul liber, mulţi ani înainte de a fi dobândit, în anul 1909, al 20-lea brevet de pilot de avion al Aeroclubului Franţei. El este deci şi pintre primii piloţi de avion din lume. Cumpără un avion monoplan Blériot – cu care Blériot traversase Canalul Mânecii – pe care în anul 1910 îl aduce în ţară şi îl depozitează într-un hangar al său, lângă hangarul militar al balonului captiv. Tot în acest hangar, aduce şi un avion biplan Canard, cu care însă nu s-a zburat în ţară niciodată. În schimb, cu avionul Blériot prinţul Bibescu execută mai multe zboruri, între care cel mai de seamă este trecerea Dunării, în ziua de 14 septembrie 1910, între Giurgiu şi Rusciuk, unde avionul suferă un accident.”
Silvia Iliescu
