PORTRET: Ernesto „Che” Guevara – modelul revoluţionarului radical, o existenţă învăluită în mister

Joi, 14 iunie, se împlinesc 90 de ani de la naşterea lui Ernesto „Che” Guevara, cel mai cunoscut şi controversat revolţionar de pe planetă, unul dintre cele mai cunoscute personaje ale radicalismului de stânga și anti-imperialismului, din istorie. Iubit şi detestat în egală măsură, el este perceput ca un rebel, un idealist şi un om al puternicelor contraste, un luptător înflăcărat pentru drepturile săracilor, pe de-o parte, dar şi criminal feroce al celor care i s-au opus.

Ernesto Che Guevara, pe numele real Ernesto Rafael Guevara de la Serna, s-a născut la 14 iunie 1928 – aceasta fiind data la care naşterea a fost înregistrată oficial – , în Argentina, la Rosario del Fe, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai unei familii de clasă mijlocie, cu origini irlandezo-spaniole și cu vederi de stânga.

Din primii ani de viaţă, ia contact cu politica, fiindcă tatăl său, un fervent susținător al republicanilor în timpul războiului civil din Spania, primea vizite ale veteranilor spanioli.

Încă de copil învaţă şahul, devenind pasionat ale acestui sport, iar bogata bibliotecă a familiei i-a permis să citească foarte multă literatură, printre lecturile preferate aflându-se scrierile lui Pablo Neruda, Garcia Lorca, Walt Withman, iar mai tîrziu creaţiile lui Marx, Faulkner, Kafka, Camus, Lenin sau Sartre.

Interesant este faptul că tânărul îşi nota anumite idei chiar pe paginile pe care le citea, transcriind apoi, pe caiete, idei derivate, concepte sau chiar adevărate sisteme filosofice.

În tinerețe, Che Guevara a fost poreclit “Chancho”, ceea ce însemna „porc”, poreclă care provenea de la obiceiul acestuia de a purta același tricou o săptămână întreagă și din cauza lipsei igienei de care dădea dovadă.

În anul 1948, se înscrie la Facultatea de Medicină din Buenos Aires, pe care o încheie la 12 iunie 1953, când îşi ia diploma de licenţă.

Situaţia financiară a familiei i-a permis să facă dese călătorii în ţări din America de Sud, începând din primii ani de facultate, iar contactul cu realităţile acestor ţări avea să-i influenţeze ideile de moment dar şi destinul ulterior.

După vizitele în Argentina, Chile, Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Panama și Florida, el a fost revoltat de condiţiile în care trăiau şi munceau anumite categorii defavorizate de cetăţeni, în opoziţie contrastantă cu traiul luxos al celor mai bogaţi. El a perceput problemele întâlnite în America Latină ca o trăsătură comună a acestor ţări şi a fost animat de dorinţa de a identifica o soluţie comună de eliberare – de sărăcie, foame, boală şi exploatare de clasă -, la nivel continental, ideea de bază de la care a pornit cariera de revoluţionar a lui Guevara.

În anul 1953, „Che” s-a deplasat în Guatemala, unde a asistat, la înlăturarea – şi cu ajutorul CIA – a regimului de stânga al lui Jacobo Arbenz, un moment care avea să-i întărească convingerile antiamericane.

Che Guevara se va afla apoi în Mexic, unde a lucrat la un spital şi unde, prin intermediul unor prieteni cubanezi, îi cunoaşte, în iunie 1955, pe fraţii Raul şi Fidel Castro, alăturându-se grupării revoluţionare, în exil, pe care aceştia o conduceau – „Mișcarea 26 iulie” – cu a cărei cauză avea să se identifice.

În Mexic, în cadrul antrenamentelor, Che a practicat karate și alpinism, escaladând vârful Iztaccihuatl, care măsura peste 5.000 de metri.

În anul următor, Guevara pleacă, alături de fraţii Castro, în Cuba, cu scopul de a înlătura de la putere regimul Batista, gruparea acestora instalându-se în Munții Sierra Maestra, unde se pregăteşte o mişcare de gherilă.

Între Guevara şi Fidel Castro avea să se nască ccea ce biografii au numit „o prietenie revoluționară care avea să schimbe lumea”.

Guevara a jucat un rol esenţial în mişcarea revoluţionară, pentru care a înfiinţat școli pentru a-i învăța pe localnici să scrie și să citească, spitale pentru îngrijirea bolnavilor, fabrici de armament şi cursuri de tactici militare, întreaga sa activitate provocând admiraţia lui Fidel Castro şi ridicarea lui la rangul de comandant – „el Comandante Che Guevara”, titulatură sub care avea să rămână în istorie. Cu acelaşi prilej, Castro îi înmânează şi Steaua José Martí, pe care Guevara o va purta, de aici înainte pe bereta sa neagră, o imagine care va deveni celebră în întreaga lume.

La scurtă vreme după ce a preluat puterea în Cuba, la 9 ianuarie 1959, Castro îi oferă, printr-o lege specială, cetăţenia cubaneză, apoi îl numeşte, pe rând, comandatul închisorii Cabana (unde într-o perioadă de șase luni, au fost executați cel puțin 156 de prizonieri politici, sau conform altor surse, câteva mii), apoi șef de departament în Institutul Național al Reformei Agrare, președinte al Băncii Naționale a Cubei, pentru ca ulterior Guevara să devină chiar ministru al industriei și finanțelor.

Aceasta este perioada în care Ernesto „Che” Guevara susţine discursuri, scrie numeroase articole în care denunţă imperialismul american şi mai ales politica americană în țările din lumea a treia, militând pentru construirea comunismului pe noi baze economice, pentru reformarea conștiinței individuale și a valorilor, pentru crearea „omului nou”.

Guevara a călătorit foarte mult, ca urmare a funcţiilor importante pe care le-a ocupat, cunoscând personalităţi precum Jawaharlal Nehru, om de stat indian și prim-ministru al țării în perioada 15 august 1947 – 27 mai 1964, și Nikita Hrușciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1953 și 1964, și președinte al Consiliului de Miniștri între 1958 și 1964.

La un moment dat, Fidel Castro devine vădit deranjat de mitul lui Che, de popularitatea crescută a acestuia în rândul maselor şi de imaginea de „creier al revoluţiei cubaneze”, unii considerându-l chiar „eminenţa cenuşie” din spatele „paravanului” pe care îl reprezenta liderul cubanez, toate acestea conturând imaginea care era puternic promovată şi în mass-media din întreaga lume.

În acest context, la 24 februarie 1965, Che Guevara participă, în Algeria, la un seminar economic în care a vorbit despre datoria morală a țărilor socialiste, acuzând inclusiv URSS-ul de colaborare tacită cu țările exploatatoare, văzând în emisfera nordică – condusă de America în Vest și de Uniunea Sovietică în Est – un „duo” exploatator al emisferei sudice.

Poziţia sa exprimată în Algeria avea să deranjeze extrem de tare autorităţile URSS şi să-i afecteze relaţiile cu Fidel Castro, care îşi vedea ţara dependentă economic de Uniunea Sovietică, aceasta fiind şi ultima apariţie publică a lui Guevara.

După revenirea în Cuba, el se retrage definitiv din atenţia mass-media, urmând a se alătura mişcărilor revoluţionare din alte ţări.

S-a deplasat apoi în Congo pentru a sprijini mişcarea revoluţionară, apoi se află în Tanzania şi, mai apoi, la Praga, unde își scrie și memoriile privind experiențele întâlnite în Congo.

Revine, pentru o scurtă perioadă, în secret, în Cuba, iar în noiembrie 1966, ajunge  în Bolivia, unde conduce organizaţia de gherilă „Ejército de Liberación Nacional de Bolivia”.

Este şi perioada în care adresează un mesaj Organizației de Solidaritate cu Popoarele Asiei, Africii și Americii Latine, fondată în Cuba în anul 1966, în care arată, printre altele că „imperialismul este un sistem mondial, ultimul stadiu al capitalismului, și el trebuie învins într-o confruntare mondială … Să mori sub steagul Vietnamului, Venezuelei, Guatemalei, Laosului, Guineei, Columbiei, Boliviei, Braziliei – pentru a numi doar câteva scene ale luptei armate actuale – va fi la fel de glorios și dezirabil pentru un american, un asiatic, un african, chiar și un european.”

Gruparea boliviană condusă de el a fost înfrântă de forțele armate boliviene, cu sprijinul CIA, iar Guevara este mai întâi rănit, în octombrie 1967, pentru ca după câteva zile să fie capturat şi mai apoi executat – la 9 octombrie 1967, în localitatea Higuera -, nu înainte de a rosti ultimele sale cuvinte: „Mă gândesc la nemurirea revoluției.”

La 15 octombrie, liderul cubanez Fidel Castro a vorbit elogios în amintirea fostului său camarad, proclamând trei zile de doliu naţional în Cuba.

După execuţie, cadavrul său a fost fotografiat şi expus public, în orașul Vallegrande, pentru a se arăta care este soarta revoluţiei boliviene.

Mai apoi, un medic militar i-a amputat mâinile, acestea fiind păstrate în formaldehidă pentru a putea fi transportate la Buenos Aires pentru identificarea amprentelor acestuia, ulterior fiind trimise în Cuba. De asemenea, ofițerii armatei boliviene nu au declarat dacă rămășițele corpului lui Che Guevara a fost îngropate sau incinerate.

Moartea lui „el Comandante” – rămasă şi în prezent învăluită în mister – a reprezentat o grea lovitură pentru mișcările revoluționare sud-americane și pentru grupările similare din ţările lumii a treia.

În iulie 1997, o echipă de geologi cubanezi și antropologi argentinieni au descoperit, în Bolivia, oseminte care s-au dovedit a fi ale revoluţionarului Guevara, pentru ca în octombrie, în acelaşi an, rămășițele sale pământeşti să fie depuse, cu onoruri militare, într-un mausoleu special construit în orașul cubanez Santa Clara, locul în care acesta condusese la victoria militară din timpul revoluției cubaneze.

Deşi foarte puțini oameni îl vedeau pe Che Guevara ca un familist, în realitate, el a avut nu mai puţin de cinci copii: o fetiță, Heldita, cu prima soție, Hilda Gadea, cu care a fost căsătorit între anii 1955–1959 şi patru copii – Aleida (Alichiuta), Camilo, Ernesto şi Celia – cu cea de-a doua soție, Aleida March, membră a armatei cubaneze a lui Fidel Castro, cu care a fost căsătorit din anul 1959, care a ajuns acum la 81 de ani şi care trăieşte tocmai la Santa Clara, în Cuba.

Imaginea legendară a lui Che Guevara a fost întreținută de-a lungul anilor de numeroase, filme, cărţi și imagini, una din melodiile care au fost compuse în memoria lui fiind „Hasta Siempre”, scrisă în anul 1965 de cubanezul Carlos Puebla, chiar în perioada în care el a părăsit Cuba pentru a se alătura revoluției din Congo. Culmea este că cea mai cunoscută variantă a acestei melodii a fost interpretată de franţuzoaica Nathalie Cardone – o capitalistă, deci ! – 1997 fiind anul în care a fost lansată această versiune a lui “Hasta Siempre”, în memoria revoluționarului comunist.

Ernesto „Che” Guevara rămâne un erou național pentru Cuba, copiii fiind învăţaţi încă din primii ani de şcoală cu „mândria de a fi ca el”. De asemenea, în Argentina există numeroase școli care poartă numele său, iar în anul 2008, în oraşul său natal, Rosario, a fost ridicată statuia acestuia realizată din bronz. Nu în ultimul rând, pentru bolivieni, el a ajuns chiar sfânt, lucrătorii agricoli din această ţară rugându-se la Sfântul Ernesto pentru belşugul recoltelor.