Atunci când oamenii au descoperit că se pot ridica în înaltul cerului, românii au fost printre primii, atât în privința inventării mașinilor zburătoare, cât și în privința pilotării lor. Iată câteva istorii interesante despre această extraordinară experiență a omenirii, din mărturii directe, o colecţie de interviuri-document despre dragostea omului pentru una dintre cele mai riscante şi mai pasionante activităţi din întreaga sa istorie – aviaţia.
La sfârșitul verii lui 1911 exista Școala de pilotaj de la Cotroceni condusă de prințul care îşi obṭinuse brevetul în Franṭa, George Valentin Bibescu. În afară de el, aerodromul mai avea încă cinci piloți: civilul Aurel Vlaicu, sublocotenenții Ştefan Protopopescu și Gheorghe Negrescu, locotenenții Nicolae Capră și Mircea Zorileanu, toți școliți la Chitila. Se zbura cu avioane Farman, Vlaicu și Blériot, construite în țară. Activitatea de aici a devenit destul de intensă, cu participări la mitinguri aviatice, demonstrații cu public și misiuni de mică anvergură.
Din nou, mărturia generalului Gheorghe Negrescu, unul dintre zburătorii de la Cotroceni – brevetul numărul 3 al României – ne oferă detalii interesante de la manevrele militare și misiunile din primii ani ai aviaṭiei.
„Execut zboruri de recunoaştere spre Paşcani, pe Valea Siretului şi pe Valea Moldovei, aducând câteva ştiri importante din zona Paşcanilor. În zborul Bahluiului, fiind obligat să aterizez forţat aproape de satul Mogoşeşti, lângă gara Răteşti, nu pot să uit entuziasmul şi manifestarea de simpatie ce mi-a făcut [unitatea] de cavalerie care se găsea în marş forţat pe şoseaua Mirceşti-Mogoşeşti-Paşcani.
A doua zi, de dimineaţă, execut o altă recunoaştere în direcţia Paşcani şi descopăr toate mişcările de trupe ce ieşeau din satele Hălăuceşti şi se îndreptau spre pădurea Muncelul, pădure ce ocupă toată coama dealului între Valea Siretului şi Moldovei. Mai târziu am aflat că acea trupă era comandată de generalul de brigadă Presan, viitorul mareşal al României. La întoarcere aterizez undeva la Mirceşti unde era cartierul prinţului Ferdinand, moştenitorul tronului şi director al manevrelor. […] În cursul după amiezii execut un zbor uşor pe lângă gara Mirceşti. Erau prezenţi aproape toţi ataşaţii militari, care au luat fotografii şi s-au interesat de aproape de această manifestare a aviaţiei române, pentru că mulţi dintre ei nu se puteau mândri că în acel an, 1911, în armatele lor să fi existat urme de aviaţie!
A treia zi. Plecând din nou în zbor şi aterizând pe câmpul de lângă şoseaua Mogoşeşti-Cărăuşeşti, soseşte automobilul regal, având pe regele Carol şi pe regina Elisabeta care ne cheamă să se întreţină cu noi. [Când am aterizat], eu mă aflam de partea opusă, în care se afla regina Elisabeta. Am fost foarte mişcat de emoţia sinceră cu care mi-a vorbit regina care ne-a felicitat pentru îndrăzneala noastră şi ne-a sfătuit să fim prudenţi. Apoi, în prezența familiilor regale, ne-a decorat pe amândoi, în aclamaţiile întregii asistenţe, evoluând asupra câmpului de manevre. Atenţia regală faţă de noi, tineri sublocotenenţi, faptul că regele Carol şi regina ne chemaseră şi se întreţinuseră cu noi, ne-a răsplătit de toate greutăţile şi pericolele prin care trecusem până să învăţăm să zburăm. Aşa că, atunci când motoarele au fost puse în mişcare şi am pornit să decolăm, am avut impresia că şi avionul şi motorul s-au ridicat mai repede de la pământ, că sunt mai puternice ca până atunci şi că noi am făcut ceva deosebit… Iar când am dat [o altă tură și] am fost în gara Mogoşeşti, era trenul regal, Majestatea Sa Regele Carol I ne face cunoscut că ne-a decorat cu Virtutea Militară clasa I – cea mai mare decoraţie şi cea mai rară pe acea vreme – răsplata noastră a fost completă, pentru tot ce făcusem şi riscasem în acest an de început al aviaţiei militare române.”
[Interviu realizat la Muzeul Militar Național, 1966]
