Onorându-şi nobilii fondatori, vechea cetate Tomar a Portugaliei, despre care unii cred că ar ascunde cea mai mare comoară a templierilor – o îndrăzneaţă ipoteză propusă de Maurice Guinguand, în 1973, în volumul său ‘L’or des Templiers: Gisors ou Tomar?’, se întoarce în timp, an de an, la început de iulie, cu ocazia sărbătorii dedicate Cavalerilor Templieri, Festa Templária, menită a aminti de trecutul oraşului. Sărbătoarea dramatizează evenimentele din iulie 1190, când 900 luptători musulmani comandaţi de regele Marocului au asediat Castelo Templário din Tomar, punându-i la grea încercare pe cei 200 de cavaleri, în frunte cu faimosul cruciat Gualdim Pais, fondator al cetăţii, care au ieşit, în pofida inferiorităţii numerice, învingători. Parcă descinşi din îndepărtatul secol XII, localnicii, purtând veşmintele specifice cavalerilor, locuitorii oraşului străbat în fiecare an străzile, cu torţe aprinse, conduşi de cavalerii călare, într-un grandios spectacol, completat de banchete şi dansuri medievale, jocuri de arme, alaiuri de muzicanţi, jongleri, saltimbanci şi figuranţi, care învăluie centrul vechi al oraşului în atmosfera Evului Mediu.
În acele vremuri, în apărarea pelerinilor care se îndreptau spre Ţara Sfântă, şi ale căror caravane erau atacate pe drum de musulmani, apăreau, la Ierusalim, în 1119, „Sărmanii soldaţi ai lui Hristos”, cunoscuţi mai apoi drept „Cavalerii Templului lui Solomon”, sau „Ordinul Cavalerilor Templieri”, un ordin religios militar, fondat de nobilul francez Hugo de Payns, veteran al primei Cruciade, împreună cu alţi câţiva cavaleri. Deveniţi foarte cunoscuţi în următorii ani în Europa, prezenţi în Portugalia din 1128 şi rămaşi sub un alt nume şi după desfiinţarea ordinului, în 1314, neînfricaţii călugări războinici, înveşmântaţi în lungile lor mantii albe, cu o cruce roşie pe piept, l-au ajutat pe dom Alfonso Henriques, sau Alfonso I Cuceritorul, primul rege al Portugaliei, să îşi extindă teritoriul, expulzând maurii şi consolidând graniţele regatului.
Contribuţia templierilor la istoria Portugaliei a fost esenţială nu numai pentru extinderea graniţelor şi apărarea lor, ci şi prin participarea lor la economia regatului, la ştiinţe şi arte, lăsându-şi secretele bine ascunse în zidurile impunătoarelor fortificaţii şi castele ridicate la Tomar, Almourol, Soure, Pombal sau Sintra. Proprietăţile templierilor de la Sintra sunt acum în pas cu modernitatea, devenite hoteluri şi cafenele. În anii ’70 ai veacului trecut, o cameră ritualică având acces la tuneluri a fost descoperită sub o cafenea de aici, cu pasaje ce conduc spre palatul apropiat şi spre castelul ce a aparţinut cavalerilor.
Când, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cetatea Tomar a fost transferată sub controlul templierilor, devenind sediul lor principal, castelul de aici a devenit o parte integrantă a sistemului defensiv creat de ei pentru paza frontierei regatului creştin, împotriva asalturilor maure. Unul dintre cele mai vechi din ţară, turnul central al castelului, cu funcţii de reşedinţă şi apărare, a fost introdus în arhitectura lusitană de templieri, o altă noutate, învăţată în deceniile de experienţă din Normandia şi Britania, fiind turnurile rotunde ale zidurilor exterioare, mai rezistente la atacuri decât cele pătrate, şi o tehnică specială de întărire a zidurilor. Născut în interiorul zidurilor Mânăstirii lui Hristos, Convento de Cristo, şi inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO în 1983, acest loc nu a jucat numai un rol de apărare împotriva invaziilor maure, ci şi unul de o importanţă specială în secolul al XV-lea, când a fost un centru al expansiunii maritime portugheze, în vremea Marelui Maestru al noului Ordin al lui Hristos, Henric Navigatorul. Înainte de a reconstrui oraşul, templierii au arătat un interes deosebit în refacerea bisericii Santa Maria do Olivais, care ascunde multe simboluri ale lor şi unde Marii Maeştrii templieri portughezi îşi dorm somnul veşnic, cel mai de seamă fiind Gualdim Pais, fondatorul oraşului Tomar. Aflată lângă centrul istoric, Santa Maria do Olivais a fost construită la jumătatea anilor 1300, pe locul unui templu de secol VII. Semnificativ este ornamentul de la poarta principală, marea stea în cinci colţuri, înscrisă într-un cerc. Această pentagramă, adesea asociată cu o simbolistică magică, poate fi doar un talisman protector, dar mai probabil este un semn rămas de la dispărutul Templu al lui Solomon, edificiu important al geografiei sacre a templierilor. Învăluit în mister a rămas şi locul unei fântani din dreapta bisericii, care ascundea, se crede, o gură de aerisire spre un tunel ce lega biserica de mânăstire şi de castel. Tunelul se deschide din cripta bisericii în două direcţii, una spre piaţa principală şi una în susul dealului, spre faimoasa biserică rotundă a castelului Tomar, ridicată în a doua jumătate a secolului al XII-lea, inspirată de Domul Stâncii din Ierusalim, despre care cruciaţii credeau ca ar fi fost o rămăşiţă a Templului lui Solomon, dar şi de Biserica Sfântului Mormânt tot de la Ierusalim. Biserica rotundă romanică este în exterior o structură poligonală cu 16 laturi, înăuntru având o structură centrală octagonală, conectată prin arcuri la o galerie.
Solitarul castel de la Almourol, rătăcit pe o insulă din mijlocul fluviului Tejo, reedificat pe locul unei vechi fortificaţii cucerite de la mauri, le-a fost dăruit cavalerilor în 1160, purtând cu semeţie, peste secole, urmele arhitecturii militare a ordinului. Deosebit mai ales prin inovaţiile tehnice aduse la turnul central, plin de mistere nicicând desluşite, Castelul Almourol, apropiat de Tomar, este locul unde multe evenimente dramatice şi tragice poveşti de amor s-au succedat, una dintre legendele locului povestind că ar fi bântuit de fantoma unei prinţese îndrăgostite, care tânjeşte după sclavul ei maur.
Primul sediu al templierilor în Portugalia, Castelul din Soure a fost ridicat pe un loc anterior ocupaţiei romane, de o importanţă strategică pentru calea de acces spre nord. Edificiul a devenit sălaş al Ordinului Templului în 1128, iar la dizolvarea acestuia a trecut în posesia Ordinului lui Hristos, până în secolul al XIX-lea, ajuns în vremurile noastre în ruină, dar conservându-şi impunătorul aspect medieval.
La Monsanto e Idanha-a-Velha, una dintre aşezările dăruite templierilor, aceştia au construit un mare turn de apărare, cunoscut drept Castelul de la Idanha, sau Torre dos Templários, un ansamblu defensiv din oraşul vechi, datând din 1197, singurul vestigiu rămas de la templieri în acest district istoric. Castelul, o uriaşă lucrare în piatră, este ridicat peste ceea ce se crede că ar fi fost cândva un templu roman.
Fondat de Marele Maestrul al ordinului în Portugalia, dom Gualdim Pais, Castelul de la Pombal are la bază o fortificaţie romană ce fusese ocupată de arabi, până la Reconquista creştină a peninsulei. A fost clădit după castelul din Tomar, având o importanţă aparte în apărarea regiunii, în epoca cuceririlor maure, şi de afirmare şi consolidare a regatului portughez.
Una dintre cele mai vechi asezări din sudul Portugaliei, Monsaraz păstrează urmele a sute de ani de bătălii, cuceriri şi răzbunări, toate scrijelite în zidurile castelului său fortificat. Suspendată în timp, localitatea istorică îşi conservă fortificaţiile ce amintesc de curajoşii săi regi şi de temerarii cavaleri templieri. Numit în trecut Saris/Sarish, Monsaraz a fost cucerit de la musulmani de Geraldo Sem Pavor (Gerald Neînfricatul), în 1167. În urma unei înfrângeri ulterioare a regelui Afonso Henriques, cetatea a ajuns înapoi în mâinile maurilor, apoi a fost definitiv recucerită de regele Sancho al II-lea şi plasată sub controlul cavalerilor, care au înfiinţat o garnizoană aici, pentru protecţia graniţei, urmele lăsate de Ordinul Templierilor fiind înca vizibile în arhitectura zidurilor.
Un alt exemplu al trecerii cavalerilor prin Portugalia, Torre dos Templários (Turnul Templierilor) din Dornes, construit la ordinul maestrului Gualdim Pais, tot în scopuri defensive, ca parte integrantă a unui sistem de apărare a râului Tejo contra maurilor, are o formă pentagonală, fiind un magnific exemplu de arhitectură militară din perioada Reconquistei portugheze. În interiorul construcţiei pot fi văzute stele funerare ale templierilor, iar în biserica de lângă turn se află o imagine mult venerată cu Nossa Senhora do Pranto, o pietà de secol XVII.
Când Ordinul Templierilor a fost suprimat în cea mai mare parte a Europei, în primul sfert al veacului al XIV-lea, supravieţuitorii săi s-au organizat, în Portugalia, în Ordinul lui Hristos/Ordem Militar de Crist, cu sprijin cistercian. Acest nou ordin a cunoscut o nebănuită ascensiune în secolul al XV-lea, în vremea Marelui său Maestru, prinţul Henric Navigatorul, temerarul geograf care a deschis noi rute, dezvoltând puterea navală a regatului său. Apoi, majoritatea marilor exploratori portughezi ai erei descoperirilor au fost membri ai ordinului, navigând sub pavilionul Portugaliei şi cel al noului ordin militaro-religios. În timp, influenţa ordinului s-a diminuat, în primul sfert al secolului al XIX-lea fiind desfiinţat laolaltă cu toate ordinele cavalereşti portugheze, pentru a reveni în 1918, doar ca ordin onorific.
(Autor: Cristina Zaharia)
