Atunci când oamenii au descoperit că se pot ridica în înaltul cerului, românii au fost printre primii, atât în privința inventării mașinilor zburătoare, cât și în privința pilotării lor. Iată câteva istorii interesante despre această extraordinară experiență a omenirii, din mărturii directe, o colecţie de interviuri-document despre dragostea omului pentru una dintre cele mai riscante şi mai pasionante activităţi din întreaga sa istorie – aviaţia.
La 23 noiembrie 1918 un avion de tip Farman-40 decola de pe aerodromul din Bacău, cu un mesaj al guvernului României către Consiliul Național Român din Transilvania, care pregătea Unirea. Avionul era pilotat de locotenentul Vasile Niculescu. Pe Câmpia Libertăṭii de la Blaj, unde a aterizat, avionul a fost luat cu asalt de românii entuziaşti, emoṭionaṭi la vederea aparatului de zbor cu tricolor. A doua zi, pilotul a dus înapoi răspunsul peste Carpaṭi. Această misiune de mare importanṭă pentru ṭară i-a adus renumele de „pilotul Marii Uniri”.
În timpul Războiului de Întregire, Vasile Niculescu avusese numeroase alte misiuni de îndeplinit. Fusese într-una dintre cele 12 escadrile de bombardament pe care le dobândise armata română la reorganizarea sa din 1917 – şase escadrile de tip Farman, trei escadrile Nieuport, o escadrilă Caudron şi una Bréguet-Morane. Sublocotenentul Niculescu fusese la Escadrila de recunoaştere şi bombardament uşor F4. Despre primul său zbor, despre Şcoala de pilotaj Băneasa (1915) şi misiunile din război, ne povesteşte chiar „pilotul Unirii”, căpitanul Vasile Niculescu, într-un interviu acordat în 1979 redactorului postului Radio Cluj, Constantin Ivaneş.
„Eu m-am dus – n-au ştiut nici părinţii – m-am dus direct la Şcoala de pilotaj, ăsta era visul meu. Şi-abia după câteva luni au aflat că eu sunt aviator. Mama n-a zis nimic, tata nu, m-au lăsat aşa, în voia soartei. [Am făcut şcoala] din Bucureşti, de la Băneasa. Era una la Cotroceni, aceea cu dublă comandă şi asta de la Băneasa cu simplă comandă, pe avioane Blériot. […] Aveam un prieten, unul, Petre Macovei – astăzi este general – şi stăteam şi aşteptam să zbor şi eu. Şi era un avion nemţesc, unul Rumpler. Cică: <Hai să facem un zbor!> şi am făcut un zbor. Am avut o senzaţie… nu pot să zic plăcută sau neplăcută. Am văzut deodată sus, în înălţime, casele mici, pe-acolo, dar nu eram deloc emoţionat. Ăsta a fost primul meu zbor, […] în 1915, deci vara…
Cât timp au durat cursurile acestea de pilotaj?
Apăi, au durat… un an, să zicem aşa. A venit evacuarea şi-am venit, după aceea, cu Şcoala de pilotaj, de antrenament, la Bârlad. Acolo am făcut iarăşi antrenamentul şi apoi, mai târziu, ne-am întors la Botoşani. Ei, şi acolo am făcut iarăşi antrenament cu zborul, cu avion de-ăsta, Farman. Când am zburat odată… avionul ăsta, Farman, bun era, dar avea un cusur mare: cădea uşor în vrie, pierdea viteza. Şi avionul a căzut în vrie ca o frunză moartă, era considerat ca pierdut. […] Eram calm şi-mi aduceam aminte, îmi treceam în revistă neamurile toate, eu ştiam că mă duc acuma, era hotărât. Un avion Farman căzut în vrie era pierdut! Că motorul [e] în spate, pilotul aicea şi pasagerul în faţă, eram turtit de-a dreptul. Cum zburam aşa, până pe la 1 500, 1 000 de metri, aşa… zic hai să încerc să pun motorul în plin. Am pus motorul în plin şi-am văzut că am făcut bine aşa, s-a forţat puţin avionul şi-a venit la [loc] şi-am respirat uşurat. Vedeam Botoşanii, cimitirul, aşa se învârteau cu mine! Ei erau deja pregătiţi cu camioneta să vie să ne ia rămăşiţele de acolo, am avut noroc c-am scăpat. Şi datorită poate calmului meu şi, zic, <să încerc şi asta>, în timp cât treceam în revistă toate amintirile, toate neamurile… […]
Mi-aţi spus că aţi avut câteva misiuni şi în timpul războiului, aş vrea să revenim puţin în urmă, să ne spuneţi la ce alte misiuni aţi mai participat, misiuni cu avionul, în timpul războiului.
Pai am participat la toate luptele, de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Valea Oltului, am luptat, zi la zi. Ştiu că într-o zi am avut opt ieşiri la Mărăşeşti, cu opt bombardamente, cum am scăpat, eu nu ştiu! Am avut odată o luptă aeriană, am fost surprinşi… Era după aceea un zbor de recunoaştere, pasager [era] un observator, un coleg, unul Crăciunescu, care a murit săracul, a căzut cu avionul. <E cineva prin aer?> <Nimic…> Deodată auzeam împuşcături, aşa. Eu cred că pilotul avionului celui nemţesc îşi muşca mâinile de necaz. Ne-a surprins şi eu, instinctiv, am virat spre dreapta, pentru că virajul spre stânga era mai uşor, dar spre dreapta… [am virat]. Toate gloanţele au venit în stânga, el a fost rănit puţin la obraz şi încolo, pe aripi, sus, o mulţime de stropituri de gloanţe cu exploziv.
A isprăvit acela gloanţele, am isprăvit şi noi, după aceea am început să ne jucăm puţin, am zis că n-avem ce face. Am întrerupt lupta şi am ajuns pe aerodrom şi neamţul s-a ţinut de noi până deasupra aerodromului, la Domneşti, deasupra Mărăşeştiului. Nu îi venea să creadă cum ne-am dat jos, pentru că un avion de recunoaştere surprins este [de obicei] doborât! Şi a văzut că noi ne-am întors în sfârşit la noi acasă. Şi când ne-am dat jos, era un maior, Diculescu […], s-a uitat la toată lupta aeriană, [şi a zis:] <Cum aţi scăpat, nu ştiu!>… Aşa am trecut printr-o mulţime de întâmplări de-astea, care… de un fir de păr parcă îmi atârna viaţa, numai un fir de păr! Cum am trecut asta, nu ştiu.”
[Interviu donat Arhivei de istorie orală de Astrid Mallet, nepoata aviatorului]
