La 4 iulie 1920 a luat ființă Centrul de Instrucţie al Aviaţiunii, cu misiunea de a perfecţiona pregătirea personalului aeronautic necesar aviaţiei române. În toată perioada interbelică, la Cotroceni a funcţionat Şcoala pregătitoare de ofiţeri naviganţi, la Tecuci Şcoala militară de pilotaj şi antrenament, iar în Buzău Şcoala de perfecţionare pentru piloţi de război, având sarcina continuării pregătirii pentru zbor a absolvenţilor şcolilor de la Cotroceni şi Tecuci. Se zbura cu avioane de tip Focker D-111, Spad-61 și Potez-15. Se înscriau destul de mulți elevi, unii geniști, alții infanteriști, dar nu toți o terminau. Dintre absolvenți, tot mai mulți aveau să lucreze apoi în aviația civilă, la transportul de mărfuri și pasageri.
Astfel s-au petrecut lucrurile și cu Ion Popescu, comandor aviator, poreclit de camarazii săi „Oiță”. A intrat în Școala de la Cotroceni în 1924 și provenea dintre ofițerii de la geniu. Avea să fie după război pilot de linie la TARS (strămoșul TAROM), dar până atunci a fost comandantul Escadrilei 75 bombardament (1941-1942) și comandantul Școlii de aviație de război fără vizibilitate (1943-1944). Povestirea formării sale ca pilot este despre studiu, muncă și răbdare, toate subordonate pasiunii pentru zbor.
„În ziua de Sfântul Nicolae, mi-aduc aminte precis, când începuse deja să ningă, a venit un locotenent din partea aviaţiei. Era prima dată când vedeam o uniformă de ofiţer de aviaţie, nu cu chipiul obişnuit, ci cu şapca gen englez. Era locotenentul Pantazi care mai târziu va fi un celebru aviator, şeful echipei <Dracii Roşii> din timpul mitingurilor [aviatice], totodată un excepţional intelectual, muzician, orator, [avea] tot felul de calităţi, era şi licenţiat în fizico-chimice. El ne-a fost prima dată inspector de studii şi s-a ocupat de educaţia noastră în anul I şi-n anul II al Şcolii pregătitoare de aviație.
Noi, pentru secţia naviganţi, din aviaţie, eram 14 inşi. Mutaţi la Şcoala de la Cotroceni, am avut bucuria să lepădăm hainele de la geniu care erau nişte haine oarecum învechite şi care nu ne plăceau nouă ca aspect, am fost îmbrăcaţi în uniforme noi de aviaţie, lucru care a fost prima noastră bucurie, că în fine, ne vedeam aviatori! Am fost purtaţi prin interiorul şcolii, să ni se arate şi nouă cum arată un avion, că nici nu văzusem măcar un avion de jos, până atunci. Ştiam mai mult din zbor sau din auzite, mai ales eu care eram venit tocmai de la Roset, Călăraşi.
În şcoală a funcţionat şi o secţie de ofiţeri mecanici. Noi, cei care am fost la navigaţie, eram absolvenţi ai liceului. Iar pentru mecanici se cerea să fii absolvent al Şcolii Superioare de Meserii sau al Şcolii de la Mediaş, unde era un liceu tehnic. […]
Ne-au adus şi nouă în anul II încă doi elevi de la geniu – ca să funcţioneze şcoala şi cu anul I şi cu anul II dintr-odată – doi elevi pe care între timp i-au recrutat prin voluntari, au întrebat: <Cine mai vrea să meargă la aviaţie?>, în momentul când au fost mutaţi acolo. În fine, s-au găsit doi, aşa că a început Şcoala naviganţi cu doi inşi în anul II şi şapte ofiţeri mecanici în anul II. Totodată, funcţiona şi un pluton de ingineri de rezervă pentru aviaţie, adică absolvenţi ai Politehnicii, care trebuiau să-şi facă armata şi care au făcut şcoala aici, ca ofiţeri de rezervă specializaţi pentru aviaţie; o parte dintre ei pe urmă au rămas în aviaţie, alţii s-au dus în diferite alte specialităţi. Aşa a început Şcoala de la Cotroceni, în 1924, în luna decembrie.
Comandantul şcolii era aşa-numitul maiorul aviator Giosanu Haralambie care era un erou din timpul Primului Război Mondial, comandase o escadrilă de [avioane] Farman, iar el, pe un avion Nieuport, făcea singur protecţia avioanelor sale care mergeau pe front, pentru că nu avea aviaţie de vânătoare care să-l protejeze. Noi, atuncea, n-am ştiut acest lucru, asta am aflat mai târziu, pentru că, cu tot palmaresul lui, acest general – maior pe vremea aceea – era foarte modest şi niciodată nu vorbea despre trecutul său aviatic; acest lucru l-am aflat noi mult mai târziu.
Maiorul Haralambie Goisanu, ca şef de Stat Major în Inspectoratul Aeronauticii, a preparat şi a organizat, a făcut toate pregătirile pentru ca această şcoală să funcţioneze în cele mai bune condiţiuni. Pentru acest lucru s-au întocmit programe, s-au luat legături cu toate ţările străine, deşi şcoală de ofiţeri de aviaţie nu era decât în două ţări din lume, pe vremea aceea. În Franţa nu era încă şcoală specială pentru aviaţie, era una în Italia şi mi se pare una în America. În fine, a întocmit programe, a numit profesori.
Programele erau foarte complicate: făceam 7 ore pe zi în cursul săptămânii, afară de miercurea şi sâmbăta, când aveam numai 4 ore. Deci, 7 ore de program zilnic, care cuprindea: în primul rând matematici, al doilea rând tactici, cursuri tactice, cursuri de istorie, cursuri de pregătire generală, de limbi străine, în fine, o serie de [alte] cursuri. Am avut profesori de la Politehnică, profesori universitari care veneau şi ne ţineau cursuri în timpul funcţionării şcolii. Când am absolvit această şcoală, eram pregătiţi la fel ca pentru inginerie. Examenul, între altele, l-am făcut şi cu predarea unui proiect de avion, deci până acolo s-a mers cu pregătirea noastră, aproape ca pentru inginerie. Profesor, între alţii, îl aveam chiar pe maiorul Giosanu, pentru cursurile de tactică. El a întocmit cursul de tactică a aeronauticii. După asta, aveam, cum am spus, aveam pe locotenentul Pantazi, venit de curând de la studii din Franţa, pe locotenentul Iacobescu, la fel, un mare intelectual, care ne ţinea cursuri de fotografie, navigaţie şi mai multe cursuri, în fine. În plus, pentru că noi nu aveam nici un fel de curs tipărit, tot maiorul Haralambie a înfiinţat în anul următor şi o tipografie a şcolii, pe care a înzestrat-o cu tot ce trebuie şi în anul II au început să apară primele cursuri întocmite după model, după instrucţiunile şi după toate datele culese din străinătate.
Am terminat anul II în luna iunie, cu un examen foarte sever şi pe data de 1 iulie 1926 am fost avansat la gradul de sublocotenent aviator. Iar brevetarea noastră, cu punerea tresei de sublocotenent, s-a făcut cum era obiceiul cu elevii din toate armele, adică adunaţi la un loc toţi absolvenţii şcolilor militare, infanterie, cavalerie, artilerie, geniu, marină undeva, într-un oraş. De data aceasta s-a stabilit oraşul la Sibiu, în localul Şcolii Speciale de Cavalerie – altădată s-a făcut la Bucureşti, altădată la Constanţa şi aşa mai departe.
Am avut atuncea onoarea să fim investiţi cu gradul de sublocotenent chiar de către regele Ferdinand care mi-a pus tresa şi cu care am avut şi onoarea să iau masa cu ocazia asta, pentru că atunci, după ce s-a făcut festivitatea respectivă, s-a dat o masă în care, la masă cu regele, au fost invitaţi primii trei clasaţi de la fiecare armă, ceilalţi urmând pe urmă în altă sală de mese.
Noi eram aviatori, trebuia să zburăm. Cum am zburat noi atunci?! Şcoala de la Cotroceni nu avea încă avioane. Şi-atuncea noi trebuia să ne ducem să facem şcolile de zbor în alte unităţi. Unde?!.. La Centrul de Instrucţie al Aeronauticii de la Pipera. Acolo se făcea şcoala pentru brevet de observator de avion şi navigator. Când am făcut această şcoală? Imediat după ce am terminat cursurile teoretice. Am fost avansaţi, o lună de concediu şi pe urmă din luna august până în noiembrie la Pipera, am făcut Şcoala de observatori. Am luat brevetul în luna noiembrie ‘926, adică acelaşi an când am ieşit sublocotenent.
Al doilea brevet pe care trebuia să-l luăm… cu primul nu ne mulţumeam în nici un caz! Noi vroiam mai mult, vroiam să pilotăm un avion şi-atuncea, în anul următor, imediat după ce am făcut Şcoala de observatori, am fost chemaţi în anul I la Şcoala specială, urma altă şcoală. Am făcut primul an la Şcoala specială – că în total am făcut patru ani de cursuri teoretice -, am făcut încă un an şcolar, adică din noiembrie sau din decembrie până în iulie anul următor, după care am trecut la pilotaj, la Şcoala de pilotaj de la Tecuci şi acolo, în anul ‘927, am frecventat cursurile şi zborul, în aşa fel încât, tot în noiembrie 1927, am reuşit să-mi iau brevetul de pilot.”
[Înregistrare realizată de Octavian Silivestru, 1993]
