La 11 iulie 1428 avea loc prima atestare documentară a Mănăstirii Horaiţa, situată în judeţul Neamţ, la o distanţă de circa 6 km de şoseaua Crăcăoanilor, care uneşte oraşele Târgu Neamţ şi Piatra Neamţ, în fermecătoarea vale a pârâului Horaiţa, într-o poiană mirifică, la poalele Munţilor Stânişoarei, departe de zgomotul lumii. Horaiţa este locul mirific care continuă tradiţia vrednicilor înaintaşi de a împleti armonios rugăciunea, munca, ascultarea şi isihasmul.
Mănăstirea Horaiţa are mai multe elemente de unicitate, fiind singura biserică din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei al cărei hram este închinat Botezului Domnului, iar ca arhitectură, reprezintă o împletire de elemente romano-bizantine și influenţe ruseşti. Mai mult, din cele opt turle ale bisericii, trei se află deasupra Sfântului Altar, iar catapeteasma este realizată din trei tipuri de lemn – tei, păr și tuia -, fiind cu totul originală, fiindcă amvonul – locul din care se predică –, este situat deasupra ei, pe același zid care separă altarul de restul bisericii.
În acest loc binecuvântat de Dumnezeu, pelerinul dornic de linişte se poate bucura şi de un cuvânt folositor pentru viaţa duhovnicească, de veritabila regăsire sufletească atât de necesară celor care poposesc aici.
Mănăstirea Horaița îşi are rădăcinile în secolul al XV-lea, când aici a existat un lăcaș din lemn, atestările documentare indicând că la 11 iulie 1428, domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400 – 1432) includea biserica din Horaiţa în rândul celor 52 de biserici (de mir şi mănăstire), pe care le supune jurisdicţional Mănăstirii Bistriţa. În fapt, Alexandru cel Bun consemna în documentul datat iulie 1428 o danie mănăstirii Bistriţa, care îi va sluji drept necropolă: „Eu, robul stăpânului meu Isus Hristos, Ioan Alexandru, voievod şi domn a toată Moldo-vlahia, am binevoit domnia mea cu bună voia mea c-am făcut pentru pomenirea strănepoţilor părinţilor noştri şi pentru sănătatea şi sufletul domniei mele şi am dăruit mănăstirii Uspeniei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care este la Bistriţa, cincizeci de biserici din ţinutul Sucevei. Iar bisericile se numesc: biserica de la Bolojeşti pe Almaş, biserica lui Mihail Dalb, biserica de la Horăiţeşti, biserica de la Dobreni, biserica de la Lasloveni pe Cracău etc.”.
În anul 1466, Ştefan cel Mare dă dispoziţie ca cele două sate de vânători din jurul Cetăţii de la Vaslui să fie strămutate la Mănăstirea Horaiţa, Curtea domnească stabilindu-se în puternica cetate a Neamţului. Călugării au părăsit mănăstirea şi s-au retras în pădure la circa 800 de metri, punând bazele Schitului Horăicioara şi nu se vor întoarce decât în anul 1518 când cele două sate de vânători se retrag şi se statornicesc în apropiere de Căciuleşti, în localitatea numită Gura Văii.
Călugării conduşi de arhimandritul Chiriac, coborâţi de la Horăicioara, construiesc altă biserică ce va dura până în 1822, când aceasta este demolată de Irinar Rossetti pentru a construi alta nouă.
În secolul al XVII – lea aici a existat o aşezare monahică, pentru ca actuala ctitorie să fie înfăptuită de Arhimandritul Ermoghen Buhuș, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Denumirea mănăstirii, „Horaiţa”, provine de la numele marilor proprietari de pământ – o oarecare familie Goraeti -, care a stăpânit comuna Crăcăoani şi împrejurilmile.
Aşadar, între anii 1822 – 1824, cuviosul părinte Irinarh Roseti (1771-1859), călugăr cu metania din Mănăstirea Neamţ, cu binecuvântarea şi aportul substanţial al Mitropolitului Veniamin Costachi (1803-1842) al Moldovei, în urma unei revelaţii dumnezeieşti, ridica prima biserică – din lemn – a mănăstirii cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”.
La înfiinţarea şi consolidarea mănăstirii şi-au adus contribuţia şi domnitorii Moldovei Ioan Sandu Sturza (1822-1828) – care i-a dat hrisovul la întemeiere, – şi Mihail Sturza (1834-1839) – care i-a legitimat existenţa integrând-o între lăcaşurile bugetare ale ţării.
Principalul ctitor al mănăstirii, Părintele Irinarh, avea să fie hirotesit arhimandrit şi a devenit primul stareţ al mănăstirii, pe care o va conduce până la 1837, înfiinţând aici o obşte formată din circa 70 de vieţuitori.
Măcinat de boală, cuviosul arhimandrit Irinarh merge la Locurile Sfinte pentru a se închina, retrăgându-se apoi pentru restul vieţii sale în Palestina şi lăsând ca stareţ, cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin, pe cuviosul părinte Ermoghen Buhuş (1800 -1877), care îl însoţise aici de la Mănăstirea Neamţ.
Cuviosul Ermoghen este hirotesit arhimandrit, iar în perioada stăreţiei sale este ridicată actuala biserică a mănăstirii, cu hramul „Botezul Domnului” – după modelul unei biserici de pe muntele Tabor -, a cărei construcţie a început în anul 1848. La edificarea construcţiei şi la realizarea decoraţiunilor bisericii au contribuit credincioşii, prin donaţii, dar şi domnitorii din vremea aceea, Grigorie Alexandru Ghica (1849-1856) şi Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), precum şi însuşi mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei (1860-1875), cel care avea să şi sfinţească lăcaşul, după un timp îndelungat, la 20 octombrie 1867, biserica primind cu acest prilej hramul „Botezul Domnului”.
Biserica a fost proiectată ca o construcţie realizată exclusiv din piatră, cu bolţi de cărămidă, cu o grosime a pereţilor considerabilă – între 1,6 şi 4 metri -, şi cu dimensiunile de 30 m lungime, 17 m lăţime şi aproape 20 m înalţime.
Aşa cum aminteam, construcţia este unică, prin îmbinarea elementelor din arhitectura romano-bizantină, precum şi influenţe ruseşti, mai ales în privinţa numărului şi a dispunerii celor 8 turle, care se află pe acoperiş, ele subliniind nota de inedit a construcţiei, dar este de remarcat că doar cele centrale nu sunt turle oarbe.
Senzaţia dominantă pe care o degajă construcţia este cea de masivitate, specifică construcţiilor din piatră, senzaţie susţinută de grosimea neobişnuită a zidurilor, de proporţiile mari şi de planul dreptunghiular, basilical, al edificiului.
Pridvorul de la apus, cu turnuleţele sale laterale, este de certă influenţă transilvană, având nu numai rolul de a proteja intrarea ci şi funcţia de a personaliza faţada. Edificiul este mărginit la colţuri de decroşuri, dintre care cele de S-E şi N-V adăpostesc scări de acces la balcoanele-tribune.
Absida altarului este semicirculară, rolul contraforturilor fiind preluat de o îngroşare a zidurilor pe o lungime de 5-6 m, atât la nord cât şi la sud.
Catapeteasma bisericii este realmente o bijuterie artistică, fiind realizată, conform unor surse, la Viena, iar conform altor opinii, ea ar fi fost meşteşugită în anul 1867, de sculptori în lemn din zonă.
Apărută pe finalul curentului baroc din prima jumătate a secolului al XIX-lea, catapeteasma este unică, fiind realizată din trei tipuri de lemn – tei, păr şi tuia, fiind unicat în ţară – sau chiar în lume, conform unor surse – , având amvonul deasupra uşilor împărăteşti, spre deosebire de tradiţia Bisericii, care arată că locul acestuia se află în partea de Nord şi nu în Est, ca la Horaiţa.
Un alt element de unicitate îl reprezintă dispunerea registrelor, aflate pe orizontală la majoritatea catapetesmelor din bisericile ortodoxe, la Horaiţa registrul profeţilor Vechiului Testament , aflându-se în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de viţă de vie din lemn sculptat, aurit, ce se ridică de la extremitaţile catapetesmei până deasupra amvonului, iar registrul sfinţilor apostoli, se află în lungul unui bandou semicircular ce are în centru icoana Deisis, cea care Îl reprezintă pe Hristos ca împărat, aşezat pe tron, ţinând Evanghelia închisă şi binecuvântând.
Însă podoaba cea mai preţuită de credincioşii de la Horaiţa, este icoana Maicii Domnului „Izbăvitoare de secetă”, făcătoare de minuni, denumire care provine de la nenumăratele miracole pe care „Maica Domnului de la Horaiţa” le-a făcut, în vreme de secetă, în timpul procesiunilor prin comunele sau satele afectate de lipsa apei.
Icoana provine din vechea biserică de lemn a Horaiţei (1824), însă ea a fost realizată în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, fiind extrem de valoroasă şi din punct de vedere artistic, îmbrăcămintea sa din argint fiind realizată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Mănăstirea Horaiţa deţine şi multe alte obiecte de valoare, cum sunt argintăria din secolul trecut, icoane şi cărţi, precum Evanghelia ferecată în argint, dăruită de Cehan Racoviţă Voievod la 1763, un Apostol tipărit în 1707 sub Constantin Brâncoveanu, altul din 1683 sub Şerban Vodă Cantacuzino, cărţile editate de mitropolitul Veniamin Costache, cu o dedicaţie autografă din 1823 şi un Octoih dăruit la 13 aprilie 1841 de Safta Brâncoveanu.
În cadrul ansamblului mănăstirii se regăseşte şi paraclisul „Sfântului Ierarh Nicolae”, construit între anii 1850 – 1852, în timpul stăreţiei cuviosului arhimandrit Ermoghen, un loc în care se oficiază sfintele slujbe în perioada friguroasă a anului.
De asemenea, se remarcă şi turnul – clopotniţă, construit în perioada 1853-1855, tot în timpul cuviosului părinte Ermoghen Buhuş, care a fost conceput, la primul nivel, cu un alt paraclis, redus ca dimensiuni, ce poartă hramul „Pogorârea Duhului Sfânt” şi care este destinat slujirii, o singură dată pe an, în ziua hramului mănăstirii.
În perioada 1988 – 1993, Mihai Chiuaru, împreună cu ucenicii săi, au realizat pictura bisericii, pe fond cărămiziu şi în stil neobizantin, aceasta fiind sfinţită la 4 iulie 1993 de către Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Obştea mănăstirii numără în prezent 20 de vieţuitori, sub oblăduirea duhovnicească a Prea Cuviosului Părinte Vasile Rubin, ei realizând zilnic ascultări în folosul mănăstirii şi participarea la programul liturgic din mănăstire.
Să mai adăugăm şi faptul că, de la Mănăstirea Horaiţa spre nord-vest, în adâncul pădurii, se mai păstrează şi bisericuţa de zid cu hramul „Buna Vestire” (sărbătorit la 25 martie) a Schitului Horăicioara, ridicată pe locul unei alte biserici mai vechi ce se risipise în decursul vremii. Numit şi Horaiţa Veche, schitul şi-a început viaţa monahală încă din a doua jumătate a veacului al XV-lea, iar actuala biserică a schitului a fost ridicată din piatră în anul 1868, de către arhimandritul Iermoghen Buhuşi, fost stareţ al Mănăstirii Horaiţa, şi sfinţită la 20 octombrie 1868 de către arhiereul Isaia, vicarul Episcopiei Romanului.
În fiecare an, Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii este marcată în mod unic şi impresionant la Horaiţa, Sfânta Liturghie fiind oficiată de obicei de către Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, iar la finalul slujbei, conform tradiţiei, are loc o procesiune cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, până la Mănăstirea Horăicioara, în sunet puternic de toacă și în miros de tămâie, dar mai presus de toate, în rugăciune, linişte şi regăsire spirituală.
Fotografii din arhiva personală, iulie 2012
