Duminică, 15 iulie, este marcată Ziua Mărcii Poştale Româneşti, data fiind aleasă pentru a sărbători apariţia primei mărci poştale româneşti – celebrul „Cap de bour” – acum exact 160 de ani.
Prima ţară din lume care a emis un timbru este Marea Britanie – „Penny Black”, tipărit la 6 mai 1840, având inscripţionat portretul reginei Victoria. Brazilia, în 1843, este cea de-a doua ţară care tipăreşte timbre, iar Grecia a urmat ţării noastre în apariţia primelor mărci poştale, în anul 1861, Turcia în 1863, Serbia în 1866 şi Bulgaria în 1879.
Interesant este faptul că la nici un an de la tipărirea mărcii autoadezive „Penny Black”, în anul 1841, aceasta a fost retrasă şi înlocuită cu „Penny Red”. Motivul a fost că cerneala de culoare roşie care se folosea în acea vreme la ştampile nu se vedea bine pe timbrul închis la culoare şi era şi uşor de şters, de aceea timbrele se puteau refolosi destul de uşor. Astfel că „Penny Black” a fost înlocuit cu „Penny Red”, iar ştampilele au devenit negre, deci mult mai vizibile pe marca poştală. „Penny Black” a continuat însă să circule în lume, fiind adoptat de mai multe ţări din Europa şi America.
În cazul aplicării ştampilei pe marca poştală, acest procedeu a apărut ca necesitate a anulării acelei mărci, pentru a fi preîntâmpinată reutilizarea ei. Ştampila, sau obliterarea, a fost introdusă şi pentru a cuantifica în timp, pe corespondenţă, data introducerii acesteia de către serviciul poştal, precum şi necesitatea identificării momentului în care ajunge la destinatar.
Revenind la istorie, să spunem că încă din anul 1652, s-a introdus, pentru membrii Parlamentului britanic, privilegiul gratuităţii expedierii corespondenţei, acesta fiind ştampilată cu marcaj de culoare roşie, pe care apărea cuvântul „free”, alături de dată.
Prima ştampilă din serviciul poştal – „Bishop Mark” -, a a apărut tot în Marea Britanie, fiind introdusă de Henry Bishop (1611 – 1691) – director al Poştei britanice – în anul 1661. „Bishop Mark” indica data şi luna corespondenţei şi era utilizată iniţial doar la Londra, pentru ca ulterior să fie adoptată şi la Dublin, Edinburgh şi New York.
În anul 1680, William Dockwra a fondat London Penny Post, serviciu ce aducea câteva noutăţi, precum serviciul local sau identificarea locaţiilor şi data ştampilării.
După anul 1700 forma ştampilei s-a modificat, şi a rămas valabilă aproape 150 de ani, până la apariţia „Penny Black”, când obliterarea primei mărci poştale adezive din istorie s-a realizat cu ştampila „Crucea Malteză”, alte ţări urmând exemplul Marii Britanii, însă adoptând propriile ştampile.
Pe teritoriul României au fost atestate, încă de dinaintea cuceririi Daciei de către Imperiul roman, o serie de drumuri naturale cu scop comercial şi militar, care se întindeau de-a lungul apelor, context care a permis introducerea serviciului poştal cu organizare similară celei din restul imperiului roman.
În perioada ce a urmat după retragerea aureliană, poşta a înregistrat un moment de declin şi dezorganizare, reapărând în secolul al XIV-lea, în perioada constituirii statelor feudale independente Moldova şi Ţara Românească, domnitorii români fiind cei care a dus o politică externă activă, fiind la curent cu evenimentele internaţionale importante din acei ani. Informaţia circula prin intermediul unor curieri denumiţi pe atunci „călăraşi” şi „lipcani”, extrem de abili în a parcurge distanţei considerabile în timp scurt. Dezvoltarea acestui serviciu a necesitat apariţia olacului, sau mai exact a „cailor de olac”, locuitorii satelor şi târgurilor fiind obligaţi să pună la dispoziţie nutreţul şi întreţinerea cailor pentru ca aceştia să poată străbate distanţe atât de mari. Trebuie spus, însă, că serviciile poştale de atunci se adresau doar nevoilor statului, ale dregătorilor şi solilor străini şi doar în cazuri excepţionale persoanelor particulare.
Poşta a trecut apoi, în secolul al XVI-lea, sub tutela marelui postelnic şi nu a cunoscut modificări notabile până la mijlocul secolului al XVII-lea când au fost introduse aşa-numitele menziluri – un soi de relee de poştă, cheltuielile necesare întreţinerii şi înfiinţării acestora, sumele necesare procurării furajelor, a olacelor, a cailor şi plata slujbaşilor au fost suportate de ţărani şi de târgoveţi până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, pentru ca în perioada celei de-a doua domnii a lui Constantin Mavrocordat din Moldova, statul să preia toate aceste cheltuieli.
După războiul austro-ruso-turc, serviciile poştale din Moldova şi Ţara Românească au trecut sub autoritatea armatelor de ocupaţie, fapt care le-a adus mari prejudicii şi o stare de dezorganizare, poşta fiind refăcută oarecum abia după ce a fost concesionată unor anteprenori particulari, controlaţi totuşi centralizat prin hatmanul poştelor. Preţurile pentru servicii poştale s-au dublat de la acel moment, tariful fiind de 20 de bani pentru un cal pe oră.
Aşa cum spuneam, pentru România a fost aleasă pentru marcarea Zile naţionale a mărcii poştale, data de 15 iulie, ziua în care a fost emisă prima marcă poştală românească – celebrul „Cap de bour” – 15 iulie 1858. Timbrele au fost puse în circulaţie după o săptămână, pe 22 iulie 1858, dată la care au lansate la biroul poştal din Iaşi, urmând ca mai apoi, începand cu data de 8 august să fie distribuite şi la celelalte birouri poştale moldoveneşti. Ulterior, circulaţia lor a fost limitată, iar la data de 31 octombrie 1858, marca poştală a fost retrasă.
Capul de bour a fost ales datorită simbolisticii sale, legendele arătând că un voievod pe nume Dragoş era la vănătoare, pe malul unei ape, unde întălneşte o fiară – un bour – şi în urma luptei, căţeaua voievodului – pe nume Molda -, moare, fiind îngropată în acel loc. Capul de bour devine astfel simbolul heraldic al voievodului şi al urmaşilor săi la domnie. Astfel, cinci secole mai târziu, capul de bour obţine o nouă înfăţişare, pe lângă cea de însemn heraldic, prilejuind apariţia primului timbru românesc.
Primele mărci poştale româneşti au fost realizate la tipografia „Atelia Timbrului” din Iaşi, în timpul caimacamiei lui Nicolae Vogoride, după un model de timbru austriac, pentru fabricarea sa folosindu-se matriţe de oţel. Valorile nominale ale mărcilor erau 27, 54, 81 şi 108 parale. Imprimarea timbrelor s-a facut potrivit tehnicii tête-bêche, iar tirajul acestei emisiuni poştale a fost de: 6.000 bucăţi la 27 de parale bucata, 10.000 la 54 de parale, 2.000 la 81 de parale şi 6.000 la 108 parale.
Odată cu introducerea tarifului poştal unic, a fost pusă în circulaţie, la 1 noiembrie 1858, a doua emisiune „Cap de bour” cu trei valori de 5 parale, 40 de parale şi 80 de parale, într-un tiraj de 10.001 timbre. Imprimarea timbrelor s-a făcut tot la Atelia Timbrului din Iaşi, în coli de 32 de mărci poştale în patru rânduri a câte opt bucăţi, hârtia fiind de provenienţă engleză. A doua emisiune a fost retrasă la 1 mai 1862, ultima dată de circulaţie cunoscută fiind 3 mai 1862 la oficiul poştal din Botoşani.
Începând cu anul 1859, Moldova şi Ţara Românească au avut un domnitor unic, Alexandru Ioan Cuza, pentru ca mai apoi, în anul 1862, să apară şi un timbru poştal unitar, a treia marcă, „Principatele Unite“, cu trei valori, în care se regăseau stemele reunite ale celor două ţări române, bourul şi vulturul. Întrucât Ţările Române se aflau încă sub suzeranitate turcească şi nu aveau monedă naţională, valorile celor trei timbre (3, 6 şi 30) erau menţionate tot în parale. Acestea au fost primele mărci poştale „franco” româneşti, care arătau că plata prestaţiei poştale s-a făcut anticipat, fiind de menţionat că în prezent, toate mărcile poştale curente sunt considerate mărci franco.
Primul colecţionar român, Dimitrie C. Butculescu, a apărut la doi ani după tipărirea primei emisiuni „Cap de Bour“, tot el fiind cel care a înfiinţat, în anul 1891, Societatea Filatelică Română.
În prezent, se estimează că, în lume, există circa 750 de exemplare de „Cap de Bour” din prima emisiune, dintre care aproximativ 50 se află în România.
Valoarea de piaţă a mărcilor poştale din această primă emisiune se situează între 5.000 şi 100.000 de euro, în funcţie de calitate, ştampilat sau neştampilat, sau de faptul că este sau nu lipit pe un plic.
Cea mai scumpă piesă filatelică românească este ziarul Zimbrulu-Vulturulu, francat cu nu mai puţin de 8 mărci de 5 parale din a doua emisiune „Cap de Bour”, fiind obiectul uneia dintre cele mai mari tranzacţii din ultimii zece ani. Piesa a fost vândută, în decembrie 2007, la o licitaţie ce a avut loc la Geneva, cu aproximativ un milion de dolari.
În iulie 2013, a fost vândut un timbru, la o licitaţie din Hong Kong, pentru suma de 890.000 de dolari. Este vorba de timbrul roşu din timpul dinastiei Qing, din anul 1897, Red Revenue Small One Dollar, care a fost tipărit în doar 32 de exemplare, fiind unul dintre cele mai rare timbre din China. În cultura acestei ţări, timbrul cu pricina este considerat simbol al norocului şi este rar, deoarece literele cu care a fost inscripţionat erau considerate prea mici.
Spre comparaţie, având în vedere şi faptul că au fost emise aproximativ 68 de milioane de exemplare diferite, un colecţionar care deţine în prezent o marcă nefolosită „Penny Black” posedă un lucru rar şi preţios, însă valoarea de piaţă este de circa 4.200 – 6.800 de dolari. Există, însă şi excepţii. Un cumpărător neidentificat a achitat unul dintre cele mai mari prețuri pentru un singur timbru canadian – aproximativ 225.000 dolari – în cadrul unei vânzări în Halifax, la 23 februarie 2013, o raritate veche de 162 de ani, care a costat doar 12 cenţi, când a fost eliberată în anul 1851. Marca “Twelve Penny Black” este considerată a fi cel mai bine conservat specimen și mai viu colorat, din topul comorilor filatelice ale Canadei şi o reprezintă pe Regina Victoria, în tinereţe. Din cele 51.000 de timbre „Twelve Penny Blacks” emise în anul 1851, se apreciază că doar 18 exemplare au mai supraviețuit dincolo de rigorile vremii.
Pe măsură ce comunicaţiile internaţionale au luat amploare, fiecare stat şi-a proiectat propriile mărci poştale, iar pe parcurs au apărut, pe lângă efecte poştale uzuale, produse în scopul folosirii curente în serii de valori destinate satisfacerii diferitelor necesităţi din domeniul poştal, emisiuni filatelice care ilustrează evenimente remarcabile şi oameni care au lăsat posterităţii fapte importante.
Se estimează că, de-a lungul anilor, circa 600 de administraţii poştale distincte au emis anual circa 10.000 de mărci poştale noi.
Este un tărâm de basm creat pentru filatelişti şi colecţionari, în care deseori aceştia îşi regăsesc pasiunea veritabilă pentru întreaga viaţă.
Pentru colecţionari şi comercianţi, valoarea mărcilor poştale variază deci, de la aproape nimic până la suma astronomică de un milion de dolari sau chiar mai mult. Hobby-ul colecţionării de mărci poştale atrage o multitudine de investitori dar şi simpli pasionaţi. Adevăratul investitor achiziţionează serii de mărci poştale clasice rare a căror valoare, potrivit opiniei comercianţilor, este foarte posibil să crească după o perioadă de timp prestabilită, iar când investiţia respectivă se apropie de termenul limită, comerciantul trece la vânzarea seriilor respective cu cel mai mare preţ posibil.
Se apreciază că preţul mediu al timbrelor vechi creşte anual cu aproximativ 15%, dar unele dintre ele au creşteri chiar şi de 100%, în condiţiile în care se speculează că mărcile filatelice reprezintă, pe plan mondial, cea mai profitabilă investiţie, ca randament al plasamentului.
Desigur că şi în această „afacere” se înregistrează falimente răsunătoare…
