Imediat după primul război mondial, aviaţia a fost organizată şi din punctul de vedere al instituţiilor. În 1923 a luat fiinţă Inspectoratul General al Aeronauticii din Statul Major General. Nouă ani mai târziu s-a constituit Subsecretariatul de Stat al Aerului din Ministerul de Război, iar în 1936, la 16 noiembrie, a fost creat Ministerul Aerului şi Marinei. Avioanele care au fost folosite în 20 de ani, între cele două războaie, proveneau în mare parte din cele şapte fabrici româneşti: Arsenalul Aeronautic (1920), SET (1923) şi ICAR (1932) din Bucureşti, STC din Constanţa (1924), ASTRA din Arad (1923), Schiell (1924) şi IAR din Braşov (1925). În 18 ani, în România s-au construit peste 2000 de avioane militare şi civile după proiecte proprii sau în licenţă.
Nicolae Marin, locotenent aviator, poreclit de camarazii lui „Putere”, a lucrat ca voluntar la Arsenalul Aviației. Acolo și-a dat seama de pasiunea sa pentru aviație, de acolo a plecat să se înscrie la Școala de aviație de la Tecuci (1922-1923), unde a fost mai târziu instructor de zbor (1928-1936). A fost apoi aviator în Escadrila 3 vânătoare, pilot la Lares, pe liniile București-Alexandria și București-Galați-Ismail. Iată ce își amintește despre „perioada Arsenal” din viața lui:
„La 8 iulie 1920 m-am înrolat ca voluntar la R.G.A., Rezerva Generală a Aviaţiei, care venise de la Tecuci la Cotroceni şi, la 1 ianuarie 1921 [corect: 1 iulie 1920], a luat titulatura de Arsenalul Aeronauticii, reorganizat cu două companii tehnice.
Când a luat fiinţă Arsenalul Aeronauticii, Ministerul de Război a comandat cinci avioane tip Brandenburg, tip austro-ungar, cu motoare Daimler de 160 c.p., care să fie luate de ţara noastră de la Budapesta, iar partea lemnoasă a fost construită de maiştrii noştri, mecanicii şi oameni numai ai noştri.
[La Arsenal] la Secţia I era tâmplărie, vopsitorie, pânzătorie care erau făcute de femei, pentru că se făcea [cu material] împânzit. Mai era pilărie, că piele nu aveau de unde să aducă la Arsenal, şi le făcea un maistru pielar, le făcea din nou, le refăcea. Erau plătiţi binişor, erau nişte oameni… maiştri buni, cu cap, aveau o fineţe la lucru extraordinară, ei m-au educat. Şi erau mulţi ardeleni proveniţi din aviaţia austro-ungară, veniseră şi se angajaseră. Arsenalul de la Tecuci a venit cu puţini oameni, cu ostaşi care au fost în timpul războiului, au venit cu ei; pe urmă s-a organizat. Voluntari au venit mulţi, după mine au venit vreo 17-18 voluntari de la şcolile de meserii…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1996]
