La 20 iunie 1937 compania naṭională de transport aerian, LARES, fuziona cu o companie privată, prima de acest gen de la noi din ṭară, SARTA. Astfel a luat fiinṭă o societate anonimă cu capital mixt – două treimi capital de stat şi o treime capital particular – numită tot LARES, Liniile Aeriene Române Exploatate cu Statul. Avea dreptul de a folosi gratuit aeroporturile, atelierele şi depozitele, instalaţiile pentru protecţia navigaţiei aeriene şi staţiile meteo.
Traian Udriski, comandor, a fost pilot la LARES. Devenise ofițer de aviație în 1930 și apoi instructor de zbor la Buzău. Destinul său a avut cotituri spectaculoase: a fost mai întâi ofițer de marină, apoi de aviație; a ajuns instructorul de zbor al regelui Mihai I; a reușit să fugă din țara ocupată de sovietici, cu avionul personal al regelui, în 1948. La sfârșit de carieră, aviatorul Traian Udriski avea 34 000 de ore de zbor…
„După ce am devenit pilot [în 1931], eram instructor de zbor la Centrul de perfecţioanare care se găsea la Buzău. Când statul român a comandat avioanele Lockheed Electra 10, patru avioane, s-a decis ca să trimită patru piloţi care să devină piloţi de linie, care erau o specialitate [anume]. Eu am fost luat de la Buzău şi trimis contra voinţei mele în Polonia unde am făcut Şcoala de piloţi de linie de la Lufthansa, care se găsea la Varşovia. Era o şcoală făcută sub egida poloneză de la LOT, dar era în fapt şcoala Lufthansei, care atunci era cea mai bună pentru piloţi de linie. Eu am fost trimis acolo, contra voinţei mele, pentru că nu vroiam să zbor cu astfel de avioane, cum le numeam eu <camioane>, eram obişnuit la zbor acrobatic, cu avioane de vânătoare şi aşa mai departe. Odată cu mine au mai fost trimişi Ion Popescu <Oiţă>, Ştefănescu Anton şi Ion Dincă, un instructor de zbor adjutant.
Aşa am început exploatarea cu cele patru Lockheed-uri, o exploatare teribilă! Noi nu mai făceam decât zboruri, încontinuu, fără repaos. Eu făceam linia italiană, Dincă făcea linia de la Praga, şi ceilalţi doi, Popescu <Oiţă> şi cu Ştefănescu, erau pe Varşovia. Dincă n-a rezistat, a fost atât de consumat fizic, [încât] a fost luat, ridicat din avion la sosirea la Praga, transportat la spital, şi după o lună de spital [a ajuns] la cimitir: ftizie galopantă. Eu am rezistat, am făcut 250 de ore de zbor pe lună, ceea ce este extraordinar! Şi ceilalţi doi, Popescu <Oiţă> şi Ştefănescu lucrau la jumătate, pentru că erau numai doi, amândoi pe aceaşi linie.
LARES-ul la început era sub egida lui Andrei Popovici şi avea ca şef pilot pe un oarecare Paul Dumitrescu, el se intitulase şeful piloţilor. LARES-ul a comandat un alt avion, Lockheed 14, care a fost un avion foarte greu. Eu am transportat toate avioanele astea, Lockheed 14, la Bucureşti, de la Gdansk, portul polonez unde erau reasamblate după ce soseau cu vaporul din America. Mi-am dat seama că avionul este extrem de periculos şi de rău ca performanţe. Am informat pe Andrei Popovici, la sosirea mea, că avionul ăsta e o nenorocire şi dacă am putea scăpa de el, că polonezii, compania LOT, au avut un avion care a ars pe câmp, fară să omoare pe nimeni. Şi noi, dacă am avea norocul să scăpăm de aceste avioane. Andrei Popovici s-a supărat, pentru că el le comandase. Din cauza acestui avion am părăsit L.A.R.E.S.-ul, nevrând să-i dau un raport favorabil aviaţiei civile. Asta era înainte de începerea războiului. [La începutul războiului] un avion [Lockheed 14] plin cu jurnalişti români şi internaţionali s-a prăbuşit pe aeroportul Băneasa. În acel moment, Andrei Popovici a fost demis de la conducerea LARES-ului, împreună cu Paul Dumitrescu, pilotul şef. Generalul Scarlat Rădulescu a fost numit director general al LARES-ului şi eu am fost numit director de exploatare al acestei companii, din punct de vedere civil. La avionele LARES-ului au fost alăturate şi nişte Junkers 52…
În timpul războiului am reuşit să menţin câteva linii internaţionale, nu mai ştiu, una-două, în special Viena şi Berlinul, către Germania – cred că mai era şi cea către Praga. Apoi am făcut transporturi pentru front. Cu aceleaşi avioane am transportat până şi tunuri demontate pentru front şi muniţii şi la întoarcere aduceam răniţi întinşi pe saltele de paie, că n-aveam altceva. Generalul Jienescu a venit în inspecţie şi s-a supărat şi mi-a reproşat că a găsit paie în avioanele mele. Şi i-am spus: <Dacă aş fi avut timp să mă uit şi după paie, poate nu le-aţi mai fi găsit. Dar mă preocupa dacă avionele mai sunt în stare să plece în zorii zilei către front şi să se reîntoarcă cu răniţi şi să fac şi linii civile cu ele!>… A fost un circ extraordinar.”
[Interviu realizat de Octavian Sivestru, 1997]
