La 22 iunie 1941 România intra în cel de Al Doilea Război Mondial, împotriva Uniunii Sovietice care ne ocupase cu un an în urmă Basarabia şi Bucovina de nord. Pe atunci, Forţele Aeriene Române erau dotate cu avioane vechi, astfel încât a fost necesară modernizarea flotei. Au fost cumpărate aparate moderne din Anglia – două escadrile de vânătoare Hurricane, trei escadrile de bombardament Bristol şi o escadrilă de vânătoare Spitfire, câte 12 avioane în fiecare escadrilă. Au fost primite din Germania aliată, cu petrol la schimb, trei escadrile de bombardament Heinkel 111-H3, două de vânătoare Heinkel 112-B, trei escadrile de vânătoare Messerschmitt 109 E, două de transport Junkers 52 şi avioane de legătură Fiesler-Stork şi Messerschmitt 108 Taifun. Pentru antrenament şi şcoală s-au adus Fockewulf şi Klemm. Au mai fost cumpărate din Italia două escadrile de bombardiere Savoia Marchetti 79B şi avioane de şcoală Nardi. Flota noastră aeriană avea și aparatele de zbor produse la IAR Braşov, avioane de recunoaştere IAR 37-38, IAR 39 şi IAR 80.
Astfel înzestrată, Aviaţia Română a fost trimisă în luptă sub conducerea Comandamentului Forţelor Aeriene compus din trei flotile de vânătoare (12 grupuri de avioane), trei flotile de bombardament (20 de escadrile), trei flotile de recunoaştere (18 escadrile) şi o flotilă navală – în total, 956 avioane de luptă. CFA coordona unităţile de pe front, bazele pentru apărarea graniţelor ţării, precum şi unităţile-şcoală pentru formarea cadrelor. Pe front se afla Corpul Aerian Român – subordonat CFA – condus de generalul de escadră Emanoil Ionescu. Era sincronizat cu Flotila I aeriană germană a generalului Edward Richtofen şi avea un stat major în fruntea căruia era comandorul Gheorghe Davidescu. Un regiment de artilerie antiaeriană şi un batalion de geniu pentru transporturi, infrastructură și comunicaţii completau Corpul Aerian.
Comandorul Sorin Tulea (1915-2005), inginer de meserie, era în anii războiului sublocotenent aviator, absolvent al Școlii civile de aviație „Mircea Cantacuzino”. În 1940 tocmai terminase Şcoala de perfecţionare a aviaţiei militare de la Otopeni. Avea să lupte, începând din prima zi a războiului, pe un bombardier Heinkel 111, deși avea în acel moment puține ore de zbor pe acest aparat. Amintirile sale despre primele momente ale intrării piloților noștri militari în război – publicate în 2003 – au fost înregistrate pentru Arhiva de istorie orală în 1993. Interviu de Octavian Silivestru.
Prima oră a războiului
„22 iunie [1941]. Pentru moment, în dormitoare este linişte, toată lumea doarme şi nimeni nu sforăie. Oamenii dorm sau se fac că dorm, doarece sub impresia celor auzite în ziua precedentă eu adorm greu. Deodată mă trezesc brusc, având senzaţia că se prăbuşeşte hangarul peste noi. Totul vibrează în jurul meu. Pereţii vibrează, geamurile vibrează – totul, într-un zgomot apocaliptic de sfârşit de lume. Era un zgomot de motoare de avion puse în plin, însă de o intensitate cum nu o auzisem niciodată! În momentul când m-am trezit, se deschide brusc uşa de la dormitor, se aprinde lumina unei lanterne şi agentul de legătură de la Comandament intră şi, din cauza zgomotului infernal de la motoare, strigă tare: <Domnilor, deşteptarea şi prezentarea la Comandament! Din acest moment, suntem în stare de război cu URSS-ul!>… Vibraţiile simţite atunci când m-am trezit erau provocate de zgomotul de motoare puse în plin, în regim de decolare, făcut de zecile de bombardiere germane Heinkel 111 care decolau pe rând.
În timp ce ne îmbrăcăm în grabă, prin uşa deschisă de agent aveam privire direct spre pista de decolare. Aici, toate luminile de balizaj erau aprinse, toate proiectoarele de bord ale celor 150 de avioane aprinse şi ele, iar cele 300 de motoare Junkers Ju 211, fiecare de câte 1200 cai putere, ambalate la maxim. Pot vedea grupuri de bombardiere, în formaţii de câte trei sau de câte şase, decolând şi lăsând în urmă nori de praf care aproape estompau lumina proiectoarelor. Era ceva fantastic să văd cum cele 150 de avioane decolează în noapte, pentru prima lor misiune de război! Toţi simţeau fiori în tot corpul şi făceam eforturi să ne ascundem lacrimile din ochi, din cauza emoţiei provocate de măreţia momentului. Cu toţii eram conştienţi că trăim un mare moment istoric, unic în istoria românilor, doarece în această istorie este pentru prima dată când românii răspundeau cu arma în mână la cei aproape 1000 de ani de năvăliri barbare şi de mizerii venite dinspre răsărit, de dincolo de Nistru.
Mă uit la ceas: este ora 12.30. A început ziua de 22 iunie 1941 […]. Bombardierele germane au decolat de pe Siliştea având ca primă misiune de luptă atacuri la Sevastopol, Kiev, Jitomir şi Kaunas. Decolarea lor s-a făcut mai înainte de a se comunica ruşilor declaraţia de război, astfel ca această declaraţie să coincidă cu primele dâre de bombe peste obiectivele de mai sus. Acum suntem toţi echipaţi şi ne îndreptăm spre cele trei autobuze care ne transportă la Comandament. Suntem încă buimaci de somn şi de spectacolul oferit de colegii germani de la KG 4 şi de la KG 27. Toată lumea tace, dar este o tăcere care vorbeşte. Toţi vorbim cu noi înşine în gând: <Deci, război… Ce va fi?! Cum va fi?! În tot cazul, vom vedea…> Mai ales că ştiam că într-un război vor fi şi cazuri mortale, aşa că nu ne rămâne decât să mergem la noroc.”
Mobilizarea piloților
„Comandamentul era instalat în grupul de case al fostului conac Marghiloman, de departe vedem agitaţia de personal, la lumina puternică a becurilor alimentate de un grup electrogen. Avioanele au husele scoase, se văd stive mari de lăzi pentru bombe care acum sunt goale. Cisternele de benzină trec de la un avion la altul, apoi mecanicii de avion pornesc motoarele şi le turează în regim de încălzire, iar echipajele se adună în front pentru a primi ordinele de misiune. Primul nostru atac se va produce asupra aerodroamelor din sudul Chişinăului, precum şi asupra gării de triaj. Iar ca obiectiv special pentru Escadrila 78, în plus, se cere un atac asupra aerodromului de la Tiraspol. Consultăm tabla neagră din faţa corturilor escadrilei. Pe aceste table sunt scrise cu cretă numele membrilor din structura echipajelor, precum şi numărul avionului respectiv care va participa la această misiune de luptă în premieră absolută. Stupoare! Echipajul meu de pe avionul nr. 5 nu e trecut pe tabla neagră! Cer explicaţii de la comandantul meu de escadrilă de-atunci, căpitanul aviator Cosâmbescu. Acesta îmi spune că este dată dispoziţia ca de fiecare escadrilă să rămână în rezervă câte un avion. Şi ca rezervă a fost ales tocmai echipajul meu. Asta nu puteam admite, ca tocmai eu să pierd această premieră istorică, ca cel mai mare moment istoric din viaţa mea! Am deodată o idee: mă duc la Landman, comandantul meu de grup, oarecum cu căciula în mână: <Domnule comandor, văd că eu nu sunt trecut pe tabelă pentru această primă misiune.> <Da, ştiu.> <Vă rog, să-mi aprobaţi să merg cu unul din avioane în calitate de mitralior de bord şi de fotograf. Nu uitaţi că este nevoie şi de documentaţie fotografică în asemenea momente istorice.> Landman se uită lung la mine, face un semn cu mâna, din care nu se poate deduce nimic şi pleacă. În acest gest, deduc o aprobare tacită, aşa că mă duc la echipajul locotenent aviator Nicolau Mircea şi locotenent Pădureanu ca să-i anunţ că voi merge şi eu cu ei. Şi cum cei doi nu au nimic contra, mă reped la avionul meu să-mi iau paraşuta, după care mă înghesui şi eu între piloţi şi navigatori.”
Primele bombardiere trec Prutul
„Este ora 3.00. Un prim bombardier Heinkel 111 pilotat de locotentul comandor aviator Negrescu Gheorghe şi, ca navigator, sublocotenent aviator de rezervă Radu Boldur decolează, fiind primul avion românesc care, conform ordinului generalului Antonescu, a trecut Prutul. Misiunea acestui echipaj era de a recunoaşte traseul din punct devedere meteorologic, reacţiunea de antiaeriană sau vânătoare şi de a raporta prin radio cele constatate la Comandament.
Este ora 3.30. Decolează tot Grupul 5, în lumina proiectoarelor de bord şi cu toate luminile de poziţii aprinse. După decolare, trebuie să stingem aceste lumini şi să zburăm într-o beznă absolută, fără vizibilitate, adică numai după aparatele de bord. Imediat sunt conştient că în asemnea condiţii pericolul ciocnirii în aer între avioane este imens. Totuşi, zborul a continuat fară incidente şi fără să distingem absolut nimic în jurul nostru, însă noaptea fiind senină, la lumina palidă a stelelor vedem la un moment dat cum se reflectă această lumină peste o albie de râu mai lată: era Prutul! Încă puţin şi suntem deasupra Basarabiei, astfel că după echipajul Negrescu-Boldur, avioanele din Grupul 5 bombardament la rândul lor şi ele au ascultat ordinul: <Români, vă ordon treceţi Prutul!>
Trebuie menţionat că, în aceea noapte, din toată Armata Română, primii soldaţi care au executat acest ordin au fost din echipajele combatante ale Grupului 5 bombardament din Flotila 1 de la Braşov, echipaj din care am făcut parte şi eu. Până şi azi mă simt mândru de acest fapt, iar amintirile pe care le port şi acum pe piciore, după această aventură care a fost războiul cu arma în mână împotriva URSS, sunt pentru mine cele mai valoroase decoraţii de război şi dovada concretă că nu am făcut parte din categoria idioţilor utili care au pactizat cu bolşevicii ruşi, categorie care încă mai există şi azi pe toată suprafaţa globului terestru!.. Am avut atunci o senzaţie stranie: deasupra Basarabiei totul părea mai negru decât noţiunea de negru, valabilă deasupra României. Îmi făcea impresia că acum zburăm sub o uriaşă mantie neagră, purtată personal chiar de diavol.”
Primele ținte: Tiraspol și Chișinău
„Este ora 5.00. Apare Nistrul, iar în fund, pe malul opus, prin atmosfera de pâclă a dimineţii se ghiceşte oraşul Tiraspol. În curând, identificăm aerodromul, însă surpriza noastră de astă dată a fost sigură şi totală: aerodromul era părăsit! Nici un avion pe el… Era clar că am venit degeaba la Tiraspol! În partea de sud-vest identificăm o mulţime de magazii şi un parc imens de camioane ce stăteu aranjate frumos în stocaj. Era singurul obiectiv militar din regiune demn de acest nume.
Zburăm la o altitudine de 500 m şi ne hotărâm să atacăm. Eu fac o serie de fotografii, în timp ce jumătate din bombele de 220 kg cad pe ţintă şi explodează. După care, a urmat o sperietură zdravăna din partea noastră. Ce se întâmplase? Eu urmăream cu privirea bombele care cădeau şi în momentul când acestea explodau jos, peste magazii, la fiecare explozie auzeam în avion o bufnitură puterică, în timp ce acesta era azvârlit în sus ca tras de o mână nevăzută. Pentru moment am îngheţat cu toţii, am crezut că ne-a luat în primire antiaeriana rusă şi că am fost loviţi. Însă avionul continua să zboare normal. Apoi ne-am explicat fenomenul: de jos nu a fost nici o reacţiune terestră sau aeriană, afară de faptul că am simţit efectul propriilor noatre bombe.
Dacă bombardamentul se execută sub o anumită înălţime de zbor, atunci unda de şoc provocată de efectul exploziei ajunge până la avion; această undă de şoc este o comprimare a straturilor de aer cu o repartizare sferică, având ca centru punctul de explozie. În aceste condiţii, aerul se comportă ca un corp solid prin care se propagă şi zgomotul şi efectul mecanic de împingere, ori noi eram atunci la o altitudine de 500 m, ceea ce e cam puţin pentru efectul de suflu al exploziei unei bombe de avion de 220 kg. În jurul nostru mai erau două avioane din componenţa Escadrilei 78, celelalte se împrăştiaseră în timpul zborului de noapte şi nu le puteam vedea.
Atunci hotărâm să ne întoarcem şi cu restul încărcăturii de bombe, să atacăm triajul de la Chişinău. De departe, se putea vedea fumul exploziilor provocate de bombele aruncate de celelalte echipaje care s-au dus direct la gară sau aerodroamele din sud. În curând, suntem peste obiectiv. Până acum n-am avut nici o reacţiune din partea antiaerienei sovietice. Locotenentul Pădureanu execută operaţia de vizare a ţintei cu ajutorul vizorului Zeiss, după care larghează toată porţia de bombe. Apoi, luăm cap compas de întoarcere către Siliştea.”
„Atenție! Vânătarea inamică!”
„În prealabil, am avut însă şi un prim contact cu inamicul. La un moment dat, telegrafistul nostru – care avea vedere liberă spre spatele avionului – ne strigă cu o voce sugrumată: <Atenţie! Vânătoarea imanică!> – văzuse patru puncte negre care picau spre noi. După descrierea lui, erau patru din celebrele avioane RATA care însă nu au apucat să ne atace; şi ele erau fugărite la rândul lor de câteva Messerschmitt-uri din Grupul 7 ce ne făceau protecţie. Aşa că ne continuăm zborul şi ajungem fără nici un incident major la Siliştea, unde găsim pe cele două grupuri germane făcându-şi procedurile de aterizare. Este ora 7.15 Astfel s-a desfăşurat acţiunea de luptă a Escadrilei 78, în prima zi de război din 22 iunie 1941, când de fapt nu s-a întâmplat nimic cu caracter de senzaţie. Totuşi, a fost o zi istorică, atunci când Armata şi Aviaţia Română au început lupta armată pentru reluarea Basarabiei şi distrugerea comunismului. Dar Dumnezeu, istoria şi Anglia lui Winston Churchill au decis altfel…”
