La 22 iunie 1941 România intra în cel de Al Doilea Război Mondial, împotriva Uniunii Sovietice care ne ocupase cu un an în urmă Basarabia şi Bucovina de nord. Pe frontul estic s-a aflat Corpul Aerian Român – condus de generalul Emanoil Ionescu – sincronizat cu aliații noștri de atunci, Flotila I aeriană germană. Până la bătalia Odessei, piloții militari români au obţinut 661 de victorii aeriene. Aveau să lupte pe frontul de est până la 22 august 1944, participând la marile bătălii de la Stalingrad, pe fronturile din Crimeea şi Ucraina.
Unul dintre aviatorii de elită ai Forțelor Aeriene Române a fost maiorul Horia Agarici (1911-1982), absolvent al Școlii de aviație militară de la Cotroceni. În 1941 a primit comanda Escadrilei 53, aflată pe aerodromul Mamaia pentru apărarea litoralului. Pe 23 iunie, piloții escadrilei au primit ordin să însoțească o formațiune de bombardiere, dar Horia Agarici a trebuit să revină la bază, din cauza unor scurgeri de combustibil. La scurt timp, au apărut câteva bombardiere sovietice care zburau spre Constanța, pentru a ataca portul. Maiorul Agarici a decolat atunci în urmărirea lor, fără coechipier, cu un singur rezervor plin. Această victorie avea să-i aducă decorații românești și germane, dar mai presus de toate o faimă pe care și-a păstrat-o în toți anii de război. A fost supranumit „Salvatorul Constanței” și i s-a dedicat un cântec, devenit șlagăr, cu versurile lui Păstorel Teodoreanu și muzica de Gherase Dendrino.
Mărturia lui Horia Agarici despre cele întâmplate la Constanța în dimineața de 23 iunie 1941 a fost înregistrată de Octavian Sved la începutul anilor ’80 și donată Arhivei de istorie orală, împreună cu refrenul cântecului care îl făcuse celebru pe aviator.
„La începutul războiului eram la Constanţa. Toate avioanele de vânătoare Hawker Hurricane erau trimise cu misiune în altă parte pentru prima zi, pentru prima dimineaţă. Eu rămăsesem singur pe aerodrom, aveam nişte reparaţii de făcut la avionul meu, când au început bombardamentele din partea adeversarului de-atunci. Când a fost lovit în port rezervorul de petrol şi au început să nimerească nişte ţinte acolo, a venit ştirea de la Comandament, de la telefon, că pot să plec dacă vreau. Am pornit motorul, armamentul era aranjat, m-am urcat, am urmărit pe mare adeversarul. Avionul Hawker era formidabil: motorul [era] Rolls Royce, [avea] opt mitraliere care trăgeau toate într-un punct. Nici o grijă nu-mi făceam…. Şi văd o formaţie de şapte [avioane sovietice], aranjate în şir, aşa, trei în faţă, două şi încă două care veneau către hidroaviaţie, peste… cum ar fi <Hanul Piraţilor> acum.
Şi am venit peste el – din partea soarelui – peste el, am atacat până când eram gata să intru în el, declanşarea focului numai de la suta de metri, două atacuri pe unul, două atacuri pe altul, încă un atac pe altul. Într-un minut trei [avioane sovietice] au fost lovite de aşa natură, încât primul a aterizat forţat la terenul de exerciţii şi bombardament, [la] al doilea a fost lovit pilotul şi a căzut în mare şi a explodat – nici bombele nu şi le-a expediat! -, al treilea, zăpăcit, a plecat spre sud şi a aterizat la Valul lui Traian. Aviatorii noştri, ceilalţi zece, s-au întors de-abia pe seară şi de-atunci înainte am fost toţi la un loc. Rezultatul, în şase săptămâni, pe ţărmul mării: 85 de avioane doborâte oficial -130 ştiute de noi! – plus bimotoarele care, până să se ducă peste Marea Neagră de unde veneau, dacă erau lovite în radiatoare, motoarele ajungeau să gripeze şi aterizau pe mare, pe unde nimereau. Era în preajma bombardamentului când s-a rupt podul de la Cetatea Albă, era un pod la capătul limanului Nistru.
Eram desemnaţi, o patrulă de şase avioane, câte două, două Hurricane, care însoţeam un covor de avioane de bombardament care într-adevăr au reuşit să strice acolo podul. I-au ajutat şi împrejurările, soarele, praful, faptul că noi făceam gălăgie pe la 5000 – 7000 metri înaintea lor, iar ei erau mai jos. Antiaeriana [sovietică] a început să tragă în noi, pe urmă au venit ca la paradă şi ai noştri au dat bombele unde au vrut. La secundă s-a mutat antiaeriana jos, iar noi ne-am continuat circul deasupra şi i-am mai însoţit înapoi către casă.
Şi, pe drum, am văzut într-un loc două avioane YAK. I-am zis coechipierului meu să meargă cu mine. Ne-am dat la ăia doi, nişte YAK-uri foarte frumoase, foarte lucii, aveau mai puţină putere, 100 de cai, elicea mai mică, aripa mai mică, patru mitraliere – noi aveam opt, 100 de cai mai mult la motor. Şi coechipierul cu al lui s-au despărţit, eu cu ăsta al meu m-am ambiţionat şi am continuat. Se tot trăgea spre Odessa, a fost o <distracţie> cum nu s-a pomenit! A văzut şi el stele verzi, am văzut şi eu şi până la urma-urmei, într-una din pasele astea, când se întorcea spre mine, am văzut că i s-a terminat muniţia. Fiară nu eram şi atunci am legănat din aripi şi am plecat…
Ei bine, în mai 1960, pilotul sovietic a venit la Constanţa [să-mi mulţumească]. A fost un gest frumos din partea lui şi a fost şi un gest frumos din partea mea că nu l-am curăţat ca pe-o găină atunci… Cam asta era mentalitatea noastră, nu procedam cu ură, eram militari. Cine merita consideraţie, îl salutam.”
[Înregistrare realizată la Constanţa de Octavian Sved, anii ‘80]
