După 22 iunie 1941, Corpul Aerian Român condus de generalul Emanoil Ionescu era subordonat Comandamentului Forţelor Aeriene și sincronizat cu aliații noștri de atunci, Flotila I aeriană germană. În structura sa intrau aviaţia de luptă, de recunoaştere şi observaţie, aviaţa de vânătoare și grupul de aerotransport greu. Foarte activă era de asemenea Escadrila Sanitară echipată cu avioane RWD-13 pilotate de femei. Supranumită Escadrila Albă din motive lesne de înţeles, aceasta fusese înfiinţată la iniţiativa aviatoarei Marina Ştirbei – membră a Crucii Roşii Române – care înaintase un memoriu Ministerului Transporturilor Navale şi Aeriene. În acest fel, a luat fiinţă la 25 iunie 1940 Escadrila Sanitară care asigura transportul rapid şi eficient al răniţilor de pe linia frontului în spitale. Primele aviatoare au fost Nadia Russo Bossie, Mariana Drăgescu, Virginia Thomas şi Virginia Duţescu. Li s-au adăugat apoi Irina Burnaia, Victoria Pokol, Smaranda Brăescu, Victoria Comşa, Maria Adam, Jeana Iliescu, Stela Huţan, Eliza Vulcu, Maria Nicolae, Maria Voitec. Deşi erau considerate necombatante, iar zborurile aveau caracter umanitar, aviatoarele Escadrilei Sanitare purtau uniformă militară şi primeau soldă. Sediul era pe aerodromul Băneasa, iar comandant era căpitan aviator Gheorghe Valvarie. Până la desființarea sa, la 22 septembrie 1943, Escadrila Sanitară a participat la toate campaniile frontului estic: Odessa (1941), Stalingrad (1942), Crimeea (1943). În septembrie 1943 aparatele de zbor au rămas la Simferopol, un aerodrom devenit nesigur după victoriile sovieticilor. Apoi au fost preluate de Secţia a II-a a Escadrilei 108. Câteva dintre aviatoare aveau să fie încadrate la Centrul de Antrenament al Aviaţiei de la Clinceni. Erau foarte pricepute în pilotaj, niciuna dintre ele nu avusese vreun incident de zbor.
Iată două mărturii de o mare valoare documentară a unora dintre primele aviatoare ale Escadrilei Albe: Nadia Russo Bossie și Mariana Drăgescu.
Nadia Russo (1901-1988) se formase ca pilot sportiv și primise premii la multe mitinguri aviatice. Absolventă a Școlii de pilotaj „Mircea Cantacuzino” în 1935, primise brevetul feminin numărul 9. În iulie 1940 își luase brevetul și pentru avion bimotor, antrenându-se pe Monospar 1.
„În anul 1940 se înfiinţează o Escadrilă Sanitară, datorită Marinei Ştirbei care efectuase un raid cu avionul ei în Finlanda şi Suedia, după care a prezentat un dosar ministrului aerului, Dumitrescu, insistând ca personalul navigant să fie femei. Am fost numite Virginia Duţescu, Mariana Drăgescu şi cu mine, Nadia Russo Bossie, precum şi Virginia Thomas – asimilate în grad de sublocotenent. Primul şef a fost căpitanul Valvarie, ajutor locotenent Traian Demetrescu, ofiţer mecanic Liveanu, maistru Buşe.
În acest an, 1940, am zburat foarte mult la 2500 m, cu copii bolnavi de tuse convulsivă, cu fiecare câte o jumătate de oră. Am mai făcut un antrenament pe un Monospar bimotor, cu regretatul capitan Evghenovici. În septembrie 1940 Mariana şi cu mine am fost trimise în Germania, la Boblingen, să aducem câte un avion de şcoală Klemm 35 pe ruta Boblingen-Viena-Graz-Zagreb-Belgrad-Bucureşti. Avioanele Escadrilei Sanitare, care la început se numea <Escadrila Albă>, RWD 13, erau albe, cu câte o targă şi cu câte trei scaune, unul pentru pentru comandant. Mai era un avion mare de transport sanitar, Potez, cu un pilot, Popescu, zis <Roată>, şi un radiotelegrafist Mereşescu, care putea transporta mai multe tărgi şi scaune.
În 1941 am plecat pe front, [cu] transportul răniţilor, unul grav, culcat pe targă şi unul rănit mai uşor, pe scaunul din spatele pilotului. Terenurile care nu erau terenuri, casa care nu era casă, era cort, viaţă de soldat, zbor la rasul ierbii fară paraşută, nici armă [nu aveam], că nu eram combatanţi. Zilnic făceam şase-şapte drumuri. Uneori aveam pe scaunul din spatele meu o infirmieră, Ioana Grădinescu, sau sanitarul nostru, Ernest. Comandantul nostru de data asta era căpitanul Panaitescu. Toamna am fost decorate cu Virtutea Aeronutică cu spade.
1942 – front. Comandant era de data asta comandorul Popovici, un om şi un pilot minunat. Avioanele nu mai sunt albe. S-au camuflat şi sunt de o culoare maro-verzuie. Suntem o Escadrilă de Transport Uşor din Grupul Aerotransport Militar. Suntem la 2000 de kilometri de casă. Facem tot şase-şapte transporturi pe zi. Stăm în corturi. Noaptea, peste corturile noastre trec huruind avioane de bombardament. Ale cui sunt? În ce direcţie merg? Nu ştim… Seara, din cer cad paraşutele luminoase, dar cel mai impresionante sunt stelele, imense, cum nu am văzut nicăeri, iar noi suntem nişte gângănii mici, nu ne vede, nu ne ştie nimeni. Din iarna 1942 sunt în concediu medical, mereu prelungit. Mă sufoc noaptea, ceva nervos, şi stelele de pe terasa mea din Bucureşti nu sunt mari, sunt tot mici. Demisionez…”
[Înregistrare realizată de Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie Bucureşti, 1981]
Mariana Drăgescu (1912-2013) a fost singura aviatoare care a avut misiuni pe ambele fronturi – de est și de vest. Absolvise Școala de pilotaj „Mircea Cantacuzino” în 1935. După intrarea României în război, împreună cu Nadia Russo și Virginia Thomas, fusese unul dintre primii piloți ai Escadrilei Sanitare. I se repartizase avionul RWD-13S cu care a fost în campania de la Odessa.
„S-a înfiinţat Escadrila Sanitară, întâi cu sediul la Băneasa şi apoi la Pipera.
Au fost încadrate iniţial patru aviatoare: Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Duţescu şi Virginia Thomas. Am început antrenamentul pe avionul Monospar din motor; ulterior au sosit avioanele sanitare de origine poloneză, fabricaţie poloneză, RWD 13, amenajate cu brancardă. Iniţial, scopul a fost de a face misiuni de ordin sanitar, orice misiune din domeniul acesta. Odată cu începerea războiului la 22 iunie, escadrila a primit ordin să plece pe front. Baza, prima bază a noastră a fost pe aerodromul Focşani, unde era şi baza aviaţiei de vânătoare şi de bombardament. În primele nopţi, am dormit pe tărgile avioanelor şi mâncam de la popota Aviaţiei Militare. Bătăliile se dădeau acum pe Prut, pentru eliberarea Basarabiei.
În ‘41 am mers până la căderea Odessei, de la 22 iunie 1941 până la 26 octombrie 1946. Au existat femei pe front în aviaţie, în URSS, însă ele zburau pe nişte avioane mici, de bombardament uşor. Dar Escadrila Sanitară românească a fost singura care zbura neînarmată, având drept armă doar zborul jos, pentru a nu fi văzute de inamic.
Misiunile constau în transporturi de răniţi foarte grav. Aterizam pe terenuri cu totul improvizate, pe lângă şanţuri anticar, pe lângă cazemate de unde ni se aduceau răniţii şi pe care-i îmbarcam şi-i aduceam înapoia frontului, la primul spital de campanie. Zburam ori toate trei împreună sau individual, în diferite locuri unde eram trimise. Preluam răniţii şi-i lăsam la spitalul de campanie din Tiraspol. Un mare număr de răniţi am adus din bătălia de la Dalnik, aşa că trebuia să facem trei-patru, sau până la cinci zboruri pe zi.
În baraca spitalului din apropierea satului Severinovka, câţiva medici extenuaţi dădeau primul ajutor răniţilor aduşi din bătălie. În jurul barăcii erau aşezate pe sol zeci de brancarde cu răniţi, unii care mai trăiau, alţii muribunzi, unii morţi. În jurul lor, roiuri de muşte şi toţi cereau apă. Dintre aceştia, medicii alegeau pe cei mai grav care puteau fi salvaţi, ca să-i îmbarcăm în avioane. În apropierea acestui câmp se zărea un cimitir improvizat.
Avioanele noastre au fost vopsite în culori de camuflaj. În această campanie a Odessei, care a durat până la 26 octombrie când a căzut oraşul Odessa, am avut cu noi şi o infirmieră la bordul avioanelor, Ioana Grădinescu şi un agent sanitar Ernest Gheorghe, foarte priceput şi devotat răniţilor, care erau de multe ori agitaţi, încât s-a întâmplat şi cazul când am fost împiedicată să pilotez, din cauza unui rănit agitat care mi-a imobilizat braţul drept şi cu care a trebuit să lupt până când am putut să-l linişteasc. În acest zbor, rănitul era lovit la cap, adică un glonţ îi străpunsese capul şi nu fusese bine legat peste braţe, pe brancardă şi a putut să-şi elibereze un braţ, să-şi smulgă bandajul de pe cap, încerca să se ridice şi atunci m-a apucat de braţ, ca să se sprijine, să se ridice. Eu am căutat să-l împing să se culce din nou pe brancardă, el însă avea o putere foarte mare, încât aproape că mă trăgea din scaun. În timpul acesta, a început să lovească cu picioarele pe rănitul din spate care începuse să strige. Pilotam cu mâna stângă, avionul începuse să joace în aer şi situaţia devenise critică. Cu mare greutate am putut să-l împing să se culce şi, probabil obosit, cred că a leşinat până la urmă. […] După campania Odessei noi, cele trei aviatoare, am primit decoraţia Virtutea Aeronautică.”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1993]
