În vara anului 1942 avioanele noastre şi ale aliaţilor noştri germani se aflau răspândite în baze, pe frontul estic. Către toamnă, piloţii sovietici au început o serie de atacuri puternice cu aparate de tip american, iar aerodromul cel mai expus bombardamentelor a fost cel de la Tuzov pe care îl foloseau românii. Flota noastră a fost nevoită să-l părăsească şi s-a concentrat lângă Stalingrad, la Karpovka, cu 42 de aparate de zbor. De aici porneau avioanele noastre – uneori câte 12 misiuni pe zi de fiecare – în bătălia Stalingradului.
În timpul încercuirii Stalingradului, în noiembrie 1942 comandorul Crihană şi căpitanul Stătescu erau în ţară, căpitanul Dan Scurtu fusese detaşat la Grupul 9 vânătoare, iar căpitanul Manoliu şi alţii căzuseră deja în luptă. Piloţii noştri erau încercuiţi şi se aflau într-o situaţie disperată. În aceste împrejurări, căpitanul Alexandru Şerbănescu, comandant al Escadrilei 57, a fost numit şef al unităţilor aeriene de la Karpovka unde fuseseră pierderi mari: rămăseseră doar 13 avioane întregi şi 25 de piloţi la datorie. Acestei situaţii deja dificile i s-au adăugat două elemente care o complicau şi mai mult: temperatura de -20º C şi mesajul prin care Corpul Aerian anunţa că nu putea oferi ajutor în acel moment. Căpitanul Şerbănescu a fost silit să mute avioanele în diferite baze până când, în sfârşit, la Stalino flota aeriană avea să primească aparate noi de tipul Messerschmitt 109 G.
Despre condiţiile de trai din bazele aeriene şi despre luptele Stalingradului se păstrează în Arhiva de istorie orală mărturii impresionante. Iată câteva dintre ele:
Mariana Drăgescu (1912-2013) a fost aviatoare în Escadrila Sanitară, iar după desfiinṭarea acesteia a luptat pe ambele fronturi ale celui de Al Doilea Război Mondial
„Am avut baza la Kotelnikovo, la 60 kilometri sud de Stalingrad. Toată unitatea noastră a fost instalată în patru corturi. Pe teren aterizau tot timpul avioane germane de transport care debarcau trupe şi muniţii. În zare se vedea cerul înroşit al Stalingradului, se auzeau exploziile şi tirul artileriei, uneori tremura pământul sub picioare. Nu aveam apă, trebuia adusă în canistre cu avioanele noastre de transport. Condiţiile erau foarte grele, clima de stepă, ziua căldură înăbuşitoare, nopţi îngheţate, furtuni de nisip uneori, care ridicau nisipul până la 200 metri înălţime. În cort erau paturi de fier cu saltele de paie, în plus cu muşte, pureci şi şoareci. Noaptea escadrila rămânea singură pe teren. Nu aveam apărare decât două puşti mitraliere în faţa cortului, pentru că în zonă erau şi partizani.
La 6 septembrie escadrila a primit botezul focului. Bombele au căzut la câteva sute de metri în faţa şi în spatele corturilor noastre… Continuăm zborurile. Avioanele sanitare ale noastre aduceau acum răniţi din bătălia Stalingradului. Ne orientăm în zbor după epave de tancuri, maşini şi avioane, epave de maşini şi de avioane şi cai morţi. Am avut şi o aterizare forţată cu doi răniţi la bord. Avionul pierdea turajul şi se înfunda, am găsit din fericire un câmp ars, m-am gândit că acolo ar putea să nu fie minat. Am aterizat acolo, am umblat la carburator aşa cum ne învăţaseră mecanicii, am apăsat pe un buton ca să curăţ jiglorul şi turajul motorului a prins. Înainte de a decola, am făcut câţiva paşi ca să pot să controlez terenul, să nu fie accidentat de vreo gaură, sau, eu ştiu, de vreo denivelare. Alături era un tanc răsturnat, era turela zvârlită acolo şi alături era un cadavru carbonizat de soldat sovietic. Soldatul rănit mai uşor care era în avion, îngrozit, îmi spunea tot mereu: <Domnişoară, dacă nu plecăm de aici> – se lăsase seara – <ne omoară partizanii!> Eram speriată, dar căutam să-mi păstrez calmul, pentru că-mi dădeam seama că eu singură eram cea sănătoasă, alături de doi oameni neputincioşi. În sfârşit, am putut să decolez şi să ajung cu bine la bază.
Cum frontul înainta, Stalingradul fiind încercuit acuma, baza escadrilei noastre s-a deplasat la Plodovidoe. Acuma eram la 40 km sud Stalingrad, satul era aşezat într-o văgăună, înconjurat de dune de nisip. În sat erau cămile cu două cocoaşe. Terenul de aterizare al nostru era la câţiva kilometri de sat, pe un dâmb tăiat de o şosea şerpuită. Zburam la mică înălţime, iar când aterizam, dispersam avioanele în aşa fel ca să nu poată să fie atacate. Dar aici nu am avut linişte, am fost descoperiţi şi, de două ori pe zi, era bombardat terenul. Teama noastră cea mai mare era aceea să nu fim surprinşi de bombardament în momentul când îmbarcam răniţii.
Într-una din zile, când avionul meu era indisponibil şi mă găseam singură în sat cu soldaţii noştri, a fost atacat satul şi, în curtea vecină unde erau multe maşini germane şi soldaţi ai unei echipe de transmisiuni, au fost toţi omorâţi. O schijă a sărit în curtea vecină unde mă găseam eu şi cu soldatul cu care stătusem pe o bancă, banca era ruptă, tăiată în două şi schija înroşită alături. Am scăpat şi atunci ca prin minune!”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1993]
Ioan Dicezare (1916-2012), sublocotenent aviator decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, a participat la campaniile de la Stalingrad, Dnipropetrovsk și Mariupol
„Înainte de a începe ofensiva rusească, s-a stricat vremea, nu se mai putea zbura. Era frig, ger şi plafonul [de nori] foarte jos, nu s-a mai putut zbura. Atacul lor a început pe această vreme închisă, în care aviaţia era la sol. Iar noi, pe aerodromul Karpovka, la un moment dat am rămas izolaţi. Stukasurile germane s-au retras la est de Karpovka şi noi am rămas izolaţi. Atacul ruşilor a început cu un atac masiv de la nord de Don, între localitatea Kreskaia şi Stalingrad unde erau trupele româneşti, trupele italiene şi trupele ungureşti. Acest front ruşii l-au spart cu tancurile, tancurile lor au ajuns şi pe marginea aerodromului nostru, aerodromul nostru era pe marginea unei căi ferate care făcea legătura de la Stalingrad spre Don, traversa Donul. […] Noi am stat două zile, trei, fără niciun fel de legătură radio sau legătură cu armata, nici românească şi nici germană. În situaţia asta, căpitanul Crihană, comandantul, ne-a adunat pe toţi piloţii şi ne-a spus că situaţia noastră este foarte gravă, că stăm izolaţi. Aflasem că se apropie tancurile de aerodrom, de-o latură care era pe pe calea ferată şi veniseră până acolo, dar stăteau.
Şi-atuncea, s-a hotărât ca trei avioane să plece la Tacinskaia unde era Comandamentul românesc şi generalul Gheorghiu Emil să-l informeze că suntem încercuiţi. Trebuiau să plece locotenentul Protopopescu Petre, sublocotenentul Ducescu şi sublocotenentul Dicezare. […]
Ne-am dus la avioane, fiecare la avionul lui, Protopopescu în avionul lui, eu în al meu şi Ducescu în al lui. La un moment dat, avionul lui Ducescu… nu-i pornea motorul, era foarte ger şi n-a pornit, învârteau ăia la manivelă, soldaţii, n-a pornit! Pornise motorul Protopopescu, pornisem eu, Messerschmitt-ul meu – Hai, fetiţo! scria pe el – şi la un moment dat facem semn lui Protopopescu şi Protopopescu mie – că eram unul lângă altul – să decoleze. Decolează primul, că aşa era obiceiul şi regulamentul, că era locotenent, a decolat primul dar, culmea, a început să iasă fum din acest Messerschmitt – a fost pentru prima dată când am văzut că iese fum dintr-un avion Messerschmitt! Şi el a decolat, nu a luat înălţime, că nu se putea, că nu exista plafon, a făcut un viraj la stânga şi a aterizat invers. Eu l-am lăsat să aterizeze şi când am văzut că sunt singur şi Dumnezeu mi-a dat această şansă, am pus motorul şi-am decolat. N-aveam cum să iau înălţime, am zburat puţin pe deasupra aerodromului şi mi-am zis: dacă Dumnezeu mi-a dat şansa asta [ca] eu să plec, am plecat! Ăilalţi au rămas acolo. Tancurile erau deja în spatele aerodromului, pe linia de cale ferată. Asta pe 24 noiembrie [1942], înainte de ora 4.00 am decolat.
Şi m-am dus la Morozovskaia, primul aerodrom, că sunt ai noştri. Când am aterizat acolo… exista un bordei cu o săgeată care reprezenta Comandamentul. Era un singur soldat acolo, român, şi când m-a văzut m-a întrebat: <Ce căutaţi?> <Păi, unde sunt ăştia?> Zice: <Păi, dom’le, au plecat fiindcă Morozovskaia a fost atacată azi dimineaţă şi toate avioanele IAR 80 au plecat de aici în altă parte, nu ştiu unde.> Atuncea – nu oprisem motorul – doar am răsucit avionul, am decolat din nou şi-am plecat pe calea ferată. Zburam jos şi am ajuns la Tacinskaia unde se cam întunecase de-acuma. Erau unii care trăgeau nişte rachete care semnalizau punctul de aterizare, pe ce parte a aerodromului să intri. Şi mai era un avion trimotor, un Junkers care avea luminile aprinse şi am venit în spatele lui; a aterizat el şi am aterizat şi eu. Bineînţeles, m-am dus acolo unde erau bordeiele cu săgeata, că ăsta era pe fiecare aerodrom semnul de Comandament.
Acolo erau piloţii de bombarament, în nişte bordeie mari care erau mai puţin îngrijite decât ale noastre, ale noastre erau chiar cochete, că erau poate mai gospodari ai noştri, nu ştiu cum; era şi niţel noroi pe jos, prin bordeiul ăla, pe-acolo, era o sobă în care ardeau lemne întregi, ca să facă căldură. Noi ne făcusem sobe ca de teracotă, din cărămidă, sobe mai civilizate. Acolo era o serie de aviatori care mă cunoşteau, […] m-au întrebat dacă am mâncat, am spus că n-am mâncat în ziua aia, că s-au precipitat lucrurile. Şi-atuncea, ei aveau friptură de porc acolo, au făcut-o repede la o flacără din aia, friptură, de la soba lor şi am mâncat. Între timp, s-a aflat că am venit acolo şi le povesteam că suntem încercuiţi de ruşi şi trebuie să anunţăm Comandamentul. Şi-atuncea a apărut comandorul Cristescu din aviaţia de bombardament, care mi-a spus: <Dicezare, dacă e cazul, să mergem la generalul Gheorghiu.> […]
Ne-a primit generalul Gheorghiu Emil, avea o hartă acolo cu toată zona asta, Stalingrad şi zona Donului şi Morozovskaia şi Tacinskaia şi toate chestiile astea. Generalul Gheorghiu mă cunoştea, i-am spus care-i situaţia noastră, am arătat care-i zona frontului pe harta lui: <Suntem încercuiţi, să ne salveze!> În acel moment, generalul Gheorghiu Emil îi spune comandorului Cristescu Ion, care comanda formaţia de avioane de bombardament Savoia, ca a doua zi să ia un avion sau două şi să vină pe aerodromul de la Karpovka să ia întâi piloţii care nu mai au avioane. Ceilalţi care au avioane să plece singuri, aşa cum am plecat eu de acolo şi să vină la Tacinskaia. În replică, Cristescu a spus: <Dom’le, de ce să fac eu această treabă, când eu mâine am ordin de misiune? Astea sunt avioane de bombardament, trebuie să am misiune mâine şi mă duc să bombardez cu ele. Treaba asta s-o facă Aviaţia de Transport a Aviaţiei Române care are avioane trimotor Junkers şi pot să încarce personal şi mai mult decât un avion de bombardament, să nu sacrificăm avioanele de bombardament, să le sustragem de la misiunea [pe] care o au…> Şi-atuncea l-a chemat pe comandorul Pavolski care era comandantul Aviaţiei de Transport Aerian şi care zbura în spatele frontului şi se afla cu câteva avioane la Tacinskaia – de altfel el era cel care ne aducea nouă coresponsdenţa şi anumite alimente de la familii, când venea de la Bucureşti, pe front, venea cu aceste avioane de transport – şi s-a hotărât acest lucru.
A doua zi dimineaţă însă era un viscol de nu vedeai la 50 metri, viscol, ger şi vremea închisă. Şi, la un moment dat, apare un singur avion de vânătoare, plecat de la Karpovka, era căpitanul german Schmidt care venise şi el la Tacinskaia să vadă dacă eu am ajuns şi dacă s-a luat vreo măsură. El venea de-acuma să spună, <Dom’le, interveniţi să salvaţi piloţii şi Grupul 7 Vânătoare de la Karpovka, că deja tancurile sunt pe aerodrom!> Când a plecat el, pe ziua de 25 [noiembrie], deja tancurile începuseră să intre pe aerodromul de acolo.
Şi-n situaţia asta s-a format un echipaj românesc, cu avioanele de transport, şi s-a dus la Karpovka. Pe drum, din cauza timpului, piloţii români au vrut să se înapoieze. A fost o discuţie între ei – c-am aflat-o după ce ei şi-au făcut misiunea – Schmidt a insistat să zboare piloţii până la Karpovka. Şi, sub presiunea lui Schmidt, piloţii de la Aviaţia de Transport au ajuns pe Karpovka. Dar în momentul când au aterizat acolo, au năvălit toţi soldaţii şi toţi piloţii care n-aveau avioane, să se urce în avion, să plece de-acolo. Că era singura salvare în momentul ăla, că intreseră deja tancurile pe aerodrom şi au fost două avioane care au fost lovite. Un avion, Messerschmitt a încercat să zboare şi să părăsească aerodromul Karpovka pe ziua de 25 [noiembrie] dimineaţa, era al adjutantului Iolu Niculae. […]
Ce s-a întâmplat însă cu avionul de transport?! În momentul când a aterizat acolo, au năvălit [pe el] şi soldaţii şi toţi. Un sublocotenent, Rozariu Constantin, s-a aşezat în faţa uşii avionului şi a zis: <Nu se suie nimeni! Întâi piloţii care n-au avioane!> Ăsta stătea cu pistolul în mână şi le spunea la soldaţi şi la ăia care au dat năvală să stea deoparte. Şi s-au urcat o serie de piloţi în el, s-a mai urcat mai ştiu şi eu cine, şi-a făcut ăla plinul de număr de persoane [pe] care poate să-l ia, un Junkers, şi a decolat.
Dar, ce s-a întâmplat?! Din năvala pe care au dat-o soldaţii înspre avion, doi soldaţi s-au agăţat de coada avionului: unul cu faţa în sensul de mers al avionului, în sensul de zbor, şi-unul cu spatele, pe montanţi. Cel care s-a aşezat cu faţa în sensul de mers, când ăla a rulat şi a decolat, a căzut jos, dar nu i s-a întâmplat nimic, că a căzut pe zăpadă. Celălalt, care s-a aşezat cu spatele pe montantul ăla, a rămas agăţat acolo şi a zburat 200 de kilometri până la Tacinskaia, agăţat de aeroplan. A ajuns acolo îngheţat, dar până la urmă şi-a revenit la spital. Aceste misiuni cu Aviaţia de Transport s-au repetat. Cei care n-au putut să plece cu avioanele alea, s-au retras pe jos cam vreo 10-15 kilometri, până la Pitomnik.”
[Înregistrare realizată de Octavian Silivestru, 2008]
