În ianuarie 1943 unităţi de aviaţie româneşti au fost trimise pe frontul estic, la Melitopol şi Kirovograd, azi în Ucraina. Apoi, la începutul lunii martie, 45 dintre cei mai buni piloţi ai noştri au fost încadraţi într-o flotilă germană de vânătoare care purta numele unui as al aviaṭiei din Primul Război Mondial, Ernst Udet. Fiind convinşi de generalul Gheorghe Jienescu şi comandorul Mihail Romanescu, piloṭii acceptaseră detaşarea cu condiṭia să lupte în uniformă românească şi cu simbolul de identificare românesc. Comandantul celor detaşaţi în <Udet> a fost căpitanul Radu Gheorghe. La 6 martie 1943 acesta a căzut în luptă şi a fost înlocuit cu căpitanul Alexandru Şerbănescu.
Până în iulie 1943 piloţii noştri au avut numeroase succese asupra aviaṭiei sovietice, zburând de pe aeroporturile Pavlograd, Kramatovskaia, Stalino, Taganrog, Rostov, Krivoratovska, Tcharviar. Cele mai multe zboruri au fost de vânătoare liberă şi doar câteva de însoţire a avioanelor de bombardament. Căpitanul Şerbănescu şi Bâzu Cantacuzino au avut peste 30 de victorii fiecare, iar Ion Milu, Tudor Greceanu, Ion Dicezare, Tiberiu Vinca şi Hariton Duşescu au avut câte 20 de victorii – numărul lor fiind marcat cu câte o stea pictată pe fuselaj pentru fiecare aparat inamic doborât. După ce s-au despărţit de flotila germană, aviatorii noştri au fost repartizaţi în Grupul 9 Vânătoare, aflat la Mariupol.
Bătălia terestră decisivă din vara anului 1943 a fost la Kursk. Sovieticii au continuat să avanseze la Melitopol şi Nicolaev, de unde grupul aviatorilor români, în frunte cu Alexandru Şerbănescu, a fost silit să se retragă. Până în februarie 1944 aviaţia noastră de vânătoare a continuat să lupte plecând de pe aerodromul de la Odessa, apoi a fost transferată la Tiraspol.
Despre luptele din zona sudică a Ucrainei ne povesteşte locotenentul aviator Nicolae Marin (n. 1901), zis „Putere”, absolvent al Şcolii de pilotaj de la Tecuci în 1923, instructor de zbor la Tecuci, aviator în Escadrila 3 vânătoare, apoi la LARES şi, în 1943, pilot în Escadrila 82:
„Eram pe aeroportul Focşani I. La Focşani erau două aerodroame, pe Focşani I eram noi, Escadrila 82 bombardament special şi mai era o escadrilă germană, de zbor de noapte, bombardament de noapte. Plecau seara şi veneau înapoi noaptea pe la 10.00-11.00.
Şi, într-una din zile, am primit un ordin de la Serviciul Secret că la Ovidiopol – oraş port pe Nistru – şi la nord-vest de Ovidiopol este o pădure şi în pădure este camuflată o brigadă de artilerie [sovietică] şi trebuie neaparat bombardată pădurea. A venit ordinul şi s-a dispus ca trei avioane de bombardament [să plece], cu bombe de cate 500 kg – era singurul avion… şi în tot războiul nu s-a întrebuinţat bomba de 500 [kg], numai noi am întrebuinţat-o, francezii n-au întrebuinţat-o, că n-au avut timp din cauza războiului. Şi până au venit, până le-am montat, că a durat trei ore montarea a şase bombe a câte 500 kg, că se monta pe burta avionului. Asta era Escadrila Specială şi ducea şi 128 de bombe la bătălie, în misiuni de bătălie terestre. Ori cu alea, ori cu alea, ori două bombe a 500 kg, ori 128 de bombe a 12 kg… Şi vine ordin să bombardăm la Ovidiopol trei avioane. În cap, eu, care cunoşteam Basarabia, fusesem patru ani la [aviaṭie] civilă, cunoşteam Basarabia cu ochii închişi, toată Basarabia. […] Pe la patru am ajuns la bombardament, am hotărât ca bombardamentul… să ne ducem direct la el, la pădure.
Când am ajuns acolo, la pădure, înainte cam cu vreo 15 minute, ne-a luat în primire artileria antiaeriană şi toate armele, care păzeau pădurea. Am spus: <Întâi eu las primele două bombe şi, la vreo 5 minute, [veniţi] şi voi şi acoperiţi toată pădurea.> Aşa am şi făcut. Cum am ajuns, au început să tragă în noi, cum am intrat niţel de liziera pădurii, gata, am dat drumul la o bombă. Când a căzut bomba, a tăcut tunul, n-a mai tras nimeni. Pe urmă am lăsat-o şi pe a doua, pe urmă au venit ăştia şi au acoperit restul şi am picat jos, la 200-100 m. La plecare, am avut ordin să intrăm în ţară prin Huşi, de la Ovidiopol.
La Huşi era comandantul frontului de est, al nostru. Şi acolo, ai noştri aveau antiaeriană. Eu, cu calculul, era un aparat DR2 făcut de germani, şi înainte de a junge la Tecuci, după ce am terminat bombardamentele… mi-a povestit mecanicul, că mecanicul era şi mitraliorul din faţă, că aveam trei posturi de mitraliere, era singurul avion care avea trei posturi de mitralieră: unul în faţă, unul dedesubt şi unul deasupra. Şi el a văzut ce s-a întâmplat în pădure, cică a făcut-o praf pădurea aia, şase bombe a câte 500 kg, sunt 3000 kg de trotil! Cică săreau în sus şi caii şi oamenii, tot-tot!
Şi când am venit, înainte de a ajunge la Huşi, eu mă uitam la ceas, că după ceas lucram, ca la [aviația] civilă. Înainte cu vreo 10 minute de a ajunge la Huşi, reflectoarele de la antiaeriană ne-au şi prins. Când am plecat, ne-au dat parola, o rachetă cu cinci stele verzi, că să nu ne doboare aviaţia de vânătoare de noapte. Ne-au luat în primire. Când am văzut lumina în cabină, am crezut că a luat foc vreun motor, dar pe urmă mi-am dat seama: astea sunt reflectoarele. Şi imediat am zis […] că e Huşiul, nu poate să fie altul.
Ăsta, Vârjoghi, când l-a prins reflectorul – noi zburam cu luminile de poziţie aprinse, că era întuneric – când l-a prins reflectorul, m-a părăsit şi s-a dus în intuneric şi a scăpat de ăştia. Ăştia, artileria artileria antiaeriană [rusească], ne-au luat în primire. Au început cu trasoare, cu şrapnele, cu paraşute luminoase, ce mai, ne încadraseră perfect! Începuseră să tragă cu trasoare şi, în timpul ăsta, eu trebuia să schimb capul către Focşani. Şi, în timpul asta, căpitanul meu care era observator, până să ia racheta, până s-o bage în pistol, ăia au început să tragă. Ăştia [ai noştri] au dispărut în întuneric, ăsta din stânga, s-a ţinut de mine scai… Am ajuns la Focşani. Nemţii aveau pentru aterizare pus un şir de becuri de câte 100 W, pe un şir de vreo 500 m pentru aterizare. Au aprins alea şi am atrizat. Dar Vârjoghi din dreapta, nu-i! Toţi eram supăraţi, indispuşi, ce s-o fi întâmplat, ce-i cu Vârjoghi?!.. – că n-aveam legatură între avioane şi nici solul n-avea legătură.
În timpul ăsta, sună… eram la masa noastră, eram dispersaţi noi cu flotila noastră într-o parte, flotila ailaltă într-o altă parte, era pe aerodromul Focşani II – noi eram pe Focşani I – şi odată sună telefonul. <Aici este Focşani II…> <Ce este?> <Un comunicat: un avion de bardament a aterizat la noi pe aerodrom şi a venit cam scurt şi a dat în şanţ cu roata şi s-a rupt trenul de atrizare.> <E cineva rănit?> <Nu.> <Bravo! Trimiteţi-i încoace, s-a terminat misiunea…> Au venit, au reparat avionul, n-a avut nimic. Cum s-a descurcat sus, numai el ştie. Era să-l doboare ai noştri…
Şi altă misiune, tot aşa: făcuseră ruşii cazemate, începea de la portul Odessa, până la satul Dalnik, vreo 20-30 km. Şi trebuia bombardat, că acolo nu putea să se bage nimeni, că era foc teribil. Şi s-a hotărât să se bombardeze cazematele cu bombe de 500 kg. A venit ordinul, am plecat, lui Vârjoghi nu i-a mers un motor şi s-a întors din drum. M-am dus numai eu [cu Mihăescu] şi mi-am făcut socoteala: <Tu te ţii de mine; mergem pe mare vreo 30 km de Odessa – că Odessa era apărată, mii de obuze -, ocolim Odessa la vreo 30 km şi venim de la est spre vest, lansăm bombele…> – pentru 3000 metri a fost ordinul. Am venit acolo, dar ne-au luat în primire; cu un minut înainte de a ajunge la cazemate, trăgeau, trăgeau groaznic! O schijă mi-a spart geamul de la mine, s-a oprit schija în <volan> şi m-am uitat, aşa, la ăsta din drapta, că eram numai două avioane, eram înconjurat de proiectile. Dar nu ne-au lovit!… Când am aterizat, i-am spus: <Mihăescule, erai înconjurat complet [de bombe] şi aşteptam din clipă în clipă să te doboare.> <Păi, dumneata nu erai la fel? Nu te vedeai, ziceam că doboară întâi capul şi pe urmă pe ălălat….> La bombele astea, de 500 kg, în momentul când dădea drumul la o bombă, avionul făcea un salt în aer. A fost pentru prima dată în viaţa mea că mi-au tremurat picioarele pe palonier! Îmi temurau picioarele, nu se mai termina! Mă uitam la bombardier… Ăla se uita prin colimator, ca să dea drumul la bombe. Şi când am simţit prima smucitură, zic <a dat drumul la una>, şi pac!, cealaltă. Şi eu, după ce am simţit că a dat drumul şi la a doua, am băgat piciorul drept la fund… Am coborat de la 3000 metri la nici nu ştiu câţi, la 600 metri…”
[Înregistrare realizată de Octavian Silvestru,1996]
