În primăvara anului 1944, grupările politice din România care se opuneau războiului purtat alături de Hitler şi dictaturii lui Ion Antonescu au devenit mai active. În iunie s-a format Blocul Naṭional Democratic (cu partidele Naṭional Ţărănesc, Naṭional Liberal, Social-Democrat şi Comunist), care avea ca obiectiv încheierea de îndată a armistiṭiului cu Aliaṭii. Contacte cu aceştia şi negocieri în acest sens fuseseră cu mai multe luni înainte.
Pe de altă parte, frontul s-a stabilizat pe linia Chişinău-Iaşi-Târgu Frumos, dar exista ameninṭarea ca sovieticii să înainteze. Cei doi conducători aliaṭi, Antonescu şi Hitler, au avut o ultimă întâlnire la 5 august la Rastenburg, dar acolo nu s-a rezolvat nimic important. Hitler vroia asigurări că România va merge alături de el „până la capăt”, iar Antonescu la rândul lui dorea garanṭii că Germania va putea ṭine frontul de sud împotriva ofensivei armatei lui Stalin. Niciunul nu a putut oferi celuilalt asigurările aşteptate.
Între timp, spre sfârşitul lui august, armata sovietică a început o puternică ofensivă pe frontul românesc. Ţinta ei era linia Focşani-Galaṭi, iar riscul pătrunderii în sudul Moldovei, între Carpaṭi şi Dunăre era foarte mare. Pe 22 august Antonescu s-a dus pe front şi a înṭeles că nu putea stăvili înaintarea ruşilor.
Acestea erau împrejurările în care regele Mihai şi Blocul Naṭional Democratic au hotărât să acṭioneze. Prerogativele sale îi permiteau regelui Mihai să-l aresteze pe Conducătorul statului, să formeze un nou guvern care să iasă din alianṭa cu Axa şi să încheie armistiṭiul cu Aliaṭii. Primul pas s-a făcut în după amiaza zilei de 23 august, când suveranul l-a chemat pe Antonescu la Palat şi i-a cerut să accepte armistiṭiul. Primind refuzul lui, l-a arestat pe el şi pe cel care îl însoṭea, Mihai Antonescu, viceprim-ministru şi Ministru al Afacerilor Străine. Alṭi colaboratori ai mareşalului au fost arestaṭi în aceeaşi zi. În jurul orelor 22, s-a difuzat la radio Proclamaṭia în care regele Mihai anunṭa: „În deplină înţelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Un nou guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite.” Înregistrarea nu mai există astăzi, dar s-a păstrat în arhive textul ei.
Până la 28 august, trupele române aveau să elibereze Bucureştiul de armata germană. Trei zile mai târziu, sovieticii aveau să-l ocupe, pretinzând că îl „eliberează”. Începea o nouă epocă, total diferită de aceea pe care o aşteptau românii…
Colonelul Anton Dumitrescu, la 23 august 1944 maior în Batalionul de Gardă Regală, avea să povestească 30 de ani mai târziu cum l-a arestat chiar el pe mareşalul Ion Antonescu.
„Lucrările de pregătire [a loviturii de stat] s-au intensificat în luna iunie şi iulie, iar de la 10-15 august, regina [Elena], cu doamnele de onoare, cu bibliotecarele, cu tot, [au plecat] la Sinaia. Aghiotanţii – la Sinaia! Şi în ziua de 23 august, la Palat nu se afla decât regele, Bîlă, Ana, femeia de serviciu din casă şi un om de serviciu căruia i-am uitat numele şi şefa lenjeriei – încolo nimeni, nimic! La garaj, şeful garajului şi ajutorul lui – încolo nimeni! Tocmai pentru ca să nu cumva să <transpire> [informaṭia], să nu cumva, în caz de luptă, să avem surprize în interiorul Palatului. Deci Palatul a fost complet curăţit şi era gol şi era numai [cu oameni de] trupă. […]
Eu… mă ghidam după dispozitivul lui Antonescu, pentru că avea un regiment – nu era batalion – era regiment… Avea un batalion [în frunte] cu Meleca la Merii Petchii, avea un batalion aicea, la Ferma Albă, avea un batalion în Bucureşti – trei batalioane! Or, eu, când m-am dus la cafeneaua de la de la Merii Petchii, unde era răposatul Meleca, l-am întrebat: <Domnu’ Meleca, staţi mult pe-aici?> Zice: <Trei zile; avem ordin să fim cu maşinile gata să îmbarcăm, dar unde, nu ştim!>
Eu atuncea m-am oprit la Periş, la Ilie Radu, Administratorul Domeniilor Coroanei. […] Ilie Radu era oarecum angrenat [în acest plan], pentru că regele când avea anumite întâlniri le făcea şi la [Merii] Petchii – Ilie Radu fusese în Batalionul [de gardă]. Dar eu aveam aşa o presimţire, o intuiţie şi zic: <Domnule colonel, dacă s-ar întâmpla ceva la Bucureşti, să vă chemăm?> Dar el zice: <Ia mai spune, mă, o dată!> <Dacă s-ar întâmpla ceva, aşa…> Zice: <Bă, tu uiţi că eu am o fată?> <Da, foarte bine, să vă trăiască! E majoră… Eu am două – sunt minore!>… Şi cu asta m-am lămurit [cam ce avea să se întâmple]. Eu nu m-am dus la rege să-i spun ce-a spus Ilie Radu, dar în sufletul meu a fost un semn de întrebare… […] Am sosit seara foarte obosit. Când am sosit eu, regele dormea. <Nu-i nimic>, îmi spun eu, <îi raportez dimineaţă>.
A doua zi dimineaţa m-am dus la serviciu – că la noi aşa era: noaptea – noapte, dar ziua era serviciu! Nu încăpea [discuṭie] că am fost azi noapte [plecat]. A doua zi dimineaţa, după zece, mă cheamă regele la telefon: <Din acest moment nu mai părăseşti Casa Nouă>, spune regele, <nici cu soţia ta, nici cu nimeni! Ţii legătura telefonică numai cu căpitanul Teodorescu, comandantul companiei. Domnilor de la batalion, orice întreabă de tine să le spună că nu ştiu unde eşti, inclusiv comandantului, colonelul Şerban Niculescu. Al doilea: echipa pe care ţi-ai ales-o, să fie gata pentru instalare [în dispozitiv], începând de la ora 13… Adică, după ora zece dimineaţa. Al treilea: să intre în dispozitiv de alarmă, la ora 13 să fie instalată!>
Echipa de arestare a fost aleasă din timp, supusă aprobării regelui şi generalului Sănătescu. S-a compus din: plutonierul Bîlă Dumitru, plutonierul Rusu Dumitru şi sergentul major Dinu Cojocaru. Această echipă a fost instalată de mine în refugiul scării de serviciu, la uşa sufrageriei, iar comandantul companiei, Teodorescu – actualmente general maior – la ora 13 a fost intrat în dispozitiv. Iar când am dat ordin de intrare în dispozitiv, i-am comunicat de aşa manieră ca să nu creadă că este un exerciţiu, lucru pe care l-a înţeles din plin! Tot la ora aceasta, în Casa regelui s-a aflat, la biroul de la intrarea din faţă, în Casa Nouă, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Stârcea de Mocsony, Mircea Ionniţiu, colonelul adjutant Ionescu Emilian şi general în rezervă Aldea, iar în sufragerie generalul Sănătescu, cu Regele Mihai.
La ora 15.15 s-a anunţat sosirea lui Mihai Antonescu pe care colonelul Ionescu Emilian a mers şi l-a condus de la maşină, până la rege, în sufragerie.
La ora 16.15 a sosit Ion Antonescu. Tot colonelul Ionescu Emilian l-a însoţit de la maşină până la sufrageria unde se aflau Sănătescu, regele şi cu Mihai Antonescu. După care, Ionescu Emilian a trecut în biroul unde erau cei sus amintiţi.
În locul unde mă aflam, în refugiul scării de serviciu, la ora 16.30 a intrat colonelul Dămăceanu. Chemat telefonic de rege, a sosit cu maşina Palatului pe uşa de la biserică şi a intrat în casă pe scara de serviciu, îmbrăcat civil, în haine maro cu dungi. Urcând scările în locul unde eram eu, a făcut semn către sufragerie că sunt acolo. Dânsul a continuat pe coridor, până la birou unde s-au aflat cei amintiţi. Mircea Ionniţiu, cum a sosit Dămăceanu s-a dus la rege, i-a făcut un semn să iasă. Regele a vorbit cu Dămăceanu, la care Dămăceanu a răspuns: <Suntem gata, numai că recruţii au două şedinţe de tragere…> Această convorbire a lui Dămăceanu cu regele a fost dictată de rege a doua zi, în felul următor, scrie: <Titi mi-a spus că este gata, numai că recruţii au două şedinţe de tragere…> După ce a comunicat regelui, Dămăceanu a plecat pe uşa din faţă, n-a mai dat pe la noi. Regele a revenit şi n-a trecut decât maximum un minut-două, când Ionniţiu, din locul unde era, mi-a făcut mie semn să intru în sufragerie. Am intrat în sufragerie însoţiţi de cei trei subofiţeri, m-am prezentat regelui cu formula: <Să trăiţi, Majestate!>, după care m-am întors către cei doi Antoneşti şi m-am adresat: <Domnule mareşal, din înalt ordin, sunteţi arestaţi!> Mă întorc către subofiţeri şi spun: <Executarea!>
Subofiţerii din spatele meu i-au încadrat pe cei doi. Acum regele părăseşte sufrageria, se duce la biroul din fund unde erau cei amintiţi; cei doi Antonescu, surprinşi de această situaţie, au început să adreseze lui Sănătescu cuvinte destul de grele – bineînţeles, pentru noi nu mai vorbesc! – la care Sănătescu nu le-a răspuns nimic. În timpul ăsta, Antonescu a făcut un gest, [a vrut] să-şi bage mâna în buzunar, când plutonierul Rusu i-a imobolizat braţul. În timpul acesta, Sănătescu i-a făcut semn cu degetul, adică să se subînţeleagă că să nu fie bătaie; la care Rusu a înţeles să lase braţul liber.
A ieşit Sănătescu, am rămas eu cu cei arestaţi. Am mers pe coridor – eu în urmă, ei încadraţi de cei doi subofiţeri – să-i conduc la cele două seifuri, aranjate de rege cu Ionniţiu din timp. Şi pe urmă… ei îi dăduseră cheile seifurilor lui Bîlă ca să înveţe cum se închid, cum se deschid… Şi, pe parcursul drumului, din locul arestării până pe coridor, ei mergeau cu paşi destul de mărunţi, implacabili; insultele nu încetau. În timp ce parcurgeam acest coridor fără să facem vreun act de violenţă, regele cu cei din birou au scos capul afară să-i vadă. Atunci Antonescu li s-a adresat: <Nenorociţilor, până mâine veţi fi spânzuraţi cu toţii! Va veni Clodius cu noi forţe şi va restabili situaţia…> Noi ne-am continuat drumul cu ei până la seifuri, i-am închis în seif unde eu n-am mai stat, eu am coborât. Am venit la Sănătescu ca să continui celelalte arestări. Au rămas la seifuri plutonierul Rusu şi Dinu Cojocaru. Bîlă a venit şi el jos şi s-a pus la dispoziţia regelui, pentru dispozitivul care trebuia să… pentru că nu avea pe altcineva decât pe el.
Între timp, eu am dat telefon la companie să se dea jos tablourile lui Antonescu şi să comunice şi la Sinaia, să se dea jos imediat tablourile lui Antonescu, în toate birourile. Rezultatul: primul care s-a alarmat şi s-a înfricoşat de această chestiune a fost comandantul batalionului, Şerban Negulescu, care n-a făcut altceva decât să ia pe şoferul Ionescu cu maşina de Siguranţă şi să fugă la Sinaia.
Acuma, dau ordin lui Teodorescu să aresteze escortele. Escortele, când i-au adus pe cei doi Antoneşti, n-au rămas în curtea Palatului, erau în faţa bibliotecii, la statuia lui Carol. Or, Teodorescu, în faţa mea şi a colonelului Ionescu Emilian, a băgat trupa în dispozitiv. Nu se vedea nimic, pe Calea Victoriei toată lumea se plimba, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic! Dă ordin gardianului – că era un gardian la uşă, la porţile mari – <Deschide poarta, să intre escortele.> A deschis poarta, escortele [au intrat] în ordinea [aceasta]: cele ale lui Antonescu ăl mare, pe urmă Antonescu ăl mic. După ce au intrat, tot Teodorescu a dat ordin să se închidă porţile. După ce s-au închis porţile, Teodorescu, cu voce hotărâtă, a spus: <Atenţiune! De la comandantul escortei, până la ultimul agent, cu muniţia şi cu armamentul, coborâţi din maşini şi le depuneţi lângă zidul Palatului! În caz contrar veţi suferi rigorile…> Fără nici un fel de opoziţie, începând cu maiorul care era şoferul lui Antonescu şi cu căpitanul Georgescu, de jandarmi, şeful escortelor şi cu toţi ceilalţi agenţi au coborât cu armamentul şi muniţia, le-au depus la zidul Palatului, iar ei au intrat unul câte unul sub comanda lui Teodorescu, la subsol, au fost trecuţi la batalion şi închişi în sala de mese a batalionului.
După ce s-a întâmplat această chestiune, şoferul Nae Cizmaru, ajutat de şoferul Boancă Alexandru şi de şoferul Grecu, au luat fiecare maşină în parte şi au băgat-o în garajul regal. Deci toată chestiunea s-a terminat… La ora 5.30 totul era terminat, cu arestarea şi cu escorta.”
[Interviu realizat în 1974 la Muzeul de Istorie a Bucureştiului]
