În ianuarie 1944, armata sovietică a ajuns la vechea frontieră a Poloniei; în februarie, la malul Nistrului, în nordul Basarabiei; în martie, pe Prut, în faţa Iaşului. Aviaţia română de vânătoare a trebuit să părăsească Tiraspolul şi să se mute de mai multe ori: la Tecuci, Bacău şi Roman. Aviaţia de bombardament se afla între timp la Focşani şi Ziliştea, iar cea de asalt – cu aparate Stukas -, de recunoaştere şi sanitară erau la Tecuci. Corpul Aerian comandat de generalul Emanoil Ionescu se afla la Nicoreşti.
Românii îşi apărau acum teritoriul naţional bombardat în repetate rânduri de aviaţia inamică. La 20 august 1944 armatele sovietice au declanşat o mare ofensivă. Aviaţia noastră de atac şi cea de bombardament în picaj, Ju 87 Stukas, au atacat punctele de forţă sovietice de peste Prut, care aveau un foc antiaerian extrem de puternic. A fost o zi cu multe pierderi pentru aviaţia noastră. Trei zile mai târziu, România avea să încheie lupta contra Uniunii Sovietice, Statelor Unite ale Americii şi Angliei. Generalul de flotilă aeriană Ion Dobran povestea în 1993, pentru Arhiva de istorie orală, misiunile de atac de pe frontul românesc, sacrificiile făcute de piloṭii noştri şi tragediile prin care toṭi au trecut.
Ion Dobran (n. 1919), locotenent aviator în anii războiului, este unul dintre aşii aviaṭiei noastre de vânătoare. A fost în campania din est, în cea de pe teritoriul ṭării noastre şi apoi din vest, până în ultima zi a războiului. A avut 340 de misiuni, 74 de lupte și 13 victorii aeriene (10 omologate). A comandat Escadrila 48 vânătoare, din Grupul 9 vânătoare.
„26 iulie 1944, ora 12:00. Ne pregătim de plecare în oraş pentru a lua masa la popota de pe Strada Mare din Tecuci, lângă cofetăria cu fată frumoasă, blonda care a devenit soţia lui Toni Duşescu. Când, deodată, un telefon de la centrul de informaţii anunţă printr-un scurt mesaj: <Nord-Bârlad, cu direcţia Tecuci, 20 de bombardiere cvadrimotoare, însoţite de Lightning-uri>. Căpitanul Popescu, zis Ciocănel, care este ofiţerul cel mai mare în grad de pe teren, ordonă: <Tot grupul în aer!> Suntem bucuroşi, aproape fericiţi, va fi ziua cea mare a grupului, faţă de o formaţie aşa de slabă care pare o pradă sigură.
Primul la start decolează căpitanul, cu şase avioane; urmez eu cu patru. Luăm înălţime, după noi mai vine o patrulă de la Escadrila 56 a lui [Vasile] Gavriliu. Avem 2500 de metri când observ la Iveşti un incendiu şi în jurul lui cinci avioane ce se învârteau în cerc, întocmai Heinkel-elor la atac. Îmi fulgeră prin minte: atac la sol la Iveşti, pe terenul Grupului de bombardament nr. 5. În acelaşi moment anunţ prin radio, Popescu Ciocănel răspunde: <Am văzut!> După care, fără ca să mai stau în cumpănă, am picat ca un trăsnet, cu Mucenica în stânga şi Mălăcescu în dreapta. Am în faţă un Lightning, de-acum figură cunoscută, care creşte în vizor. Deschid rafala concomitent cu tunul şi mitralierele, dar din cauza vitezei prea mari nu pot corecta şi ratez atacul.
Urmează Mălăcescu la fel, dar Mucenica nu-l mai scapă şi-l doboară. Degajez în sus şi de-abia acum îmi pare rau că am atacat. De jur împrejur, la toate înălţimile numai americani. Mă răstorn şi cad în spatele altuia, prinzându-l din nou în vizor. Sunt încurajat de victoria noastră de-acum patru zile de la Galaţi şi acum ştiu că nu are viteză mai mare ca noi. Din faţă, sus, văd obuz de Lightning care se răstoarnă în spate, după ce mă depăşesc, dar socotesc că am timp; nu-l las pe cel din faţă pentru nimic în lume, orice s-ar întâmpla! O rafală prelungită – şi ia foc. Cu fum gros se îndreaptă spre lunca Siretului. Ăsta a terminat cariera pe undeva, printre sălcii. Dar ce te faci cu cei din spate?! Doi dintre ei sunt deja ameninţători. De picat nu prea mai am unde pentru că sunt doar la 600 metri; de cabrat pot cabra, dar cei din spate vin de sus, lansaţi, şi deasupra lor se mai văd destui [alṭii]. Nu rămâne decât o disperată luptă de viraj pe care o susţin în timp. Dar cât timp va ţine oare?!
De jur împrejur, fiecare se angajase pe cont propriu. Îmi dau seama că sunt pierdut şi chiar în momentul acela simt cum se înfig în avion proiectilele. Bang! Bang! Îmi vine în minte: astea sunt mai tari ca cele de Mustang, par a fi proiectile de tun. Mă fac mic în cabină, cu capul între umeri şi pic virat. Deja se simte un miros de ulei ars, ca din motor gripat. Nu mai e nimic de făcut. Curios, nu mă gândeam la mine, ci la avion, va trebui să-l pun pe burtă. Este sfârşitul… În aer, încă, şi avionul ia foc! Fumul începe să mă înăbuşe, dar nu vreau să sar cu paraşuta, pentru că-mi aduc aminte de comandorul Sandu de la IAR 80, în care au tras în timp ce cobora, suspendat în suspante. Şi nu pot larga cabina, deşi nu mai văd în faţă, pentru că se larghează odată cu ea şi blindajul de la cap, din spate. Şi-n al doilea rând, risc să iau foc brusc, din cauza curentului de aer. Febril, scot flapsul ca să mai pierd din viteză. Americanul meu e călare în spate, dar nu mai trage. Spre norocul meu, e convins după fum şi foc că m-a terminat şi probabil mă fotografiază cu fotomitraliera pentru omologare.
Filez la rasul porumbului, apoi larghez cabina şi muşc puţin din pământ. Trăgând de manşă, avionul sare 80-100 metri, după care îl trântesc pe burtă. Un nor de praf şi fum mă învăluie, senzaţia aceea ca o forţă titanică te trage spre înapoi, centurile de siguranţă taie în umeri, capul se duce înainte spre vizor, de parcă ar vrea să se desprindă de corp. Apoi linişte. În dreapta mea, la picioare, urcă uşor limba de viperă a unei flăcări albe pe care contactul cu pământul o micşorase puţin. Nu mai e timp decât să sar afară. Nici nu ştiu când m-am desfăcut din legături, deszăvorând automat şi inconştient cuiul de siguranţă şi, fără să iau casca de radio, masca de oxigen şi paraşuta prinsă de umeri se smulg odată cu mine şi sar afară. Era şi timpul! Nici nu fac zece paşi şi muniţia începe să explodeze. Rar-rar, apoi din ce în ce mai des, ca nişte focuri bengale, până ce avionul meu e învăluit în mantie de foc şi mi se furişează o lacrimă de durere pentru avionul acesta de care sunt legat ca de un frate şi cu care am trăit atâtea clipe grele; m-a scăpat de trei ori până acum, bietul avion!
Fug la circa 100 m unde se vede un pom şi de acolo, de jos, urmăresc lupta celorlalţi. Sunt undeva în sud şi văd cum un [avion Messerchmitt Bf 109], G-ul, pică uşor cu foc după el, peste un sat care poate fi Borcea Veche. Vine, ca în priză de aterizare, dar de deasupra, dintr-un roi de Mustang-uri se răstoarnă patru, şi mai trag pe rând câte o rafală. G se prăbuşeşte, Mustang-urile roind în jurul lui, ca nişte bondari înfuriaţi. Avionul cade chiar în sat, arzând în întregime. Mai târziu am aflat că era bietul adjutant Ţurcanu Pavel, a murit groaznic, carbonizat, aproape că nici nu mai era de recunoscut.
Încă un G pică la verticală, intrând în pământ fără control. Înfiorat, de-abia acum realizez ce noroc am avut! Apoi, într-un uriaş tăvălug de zbateri şi moarte, lupta se deplasează spre vest. Al doilea doborât, în afară de mine, e adjutantul Economu Alexandru. Al patrulea, adjutantul Bălan Emil. Al cincilea, căpitanul Popescu Ciocănel. Al şaselea, adjutantul major Mucenica. Al şaptelea, adjutantul şef Rădulescu Andrei. Bilanţul tragic al luptei aeriene este: 11 avioane americane doborâte, într-o bătălie gigantică şi cu totul inegală, de peste 100 americani la 17 români. De la noi trei doborâţi mortal, căpitanul Popescu Ciocănel cu arsuri mai mari de două treimi şi grav rănit, nu se ştie dacă va scăpa. Adjutantul Mucenica şi adjutantul major Rădulescu Andrei cu multe săptămâni de spital şi în parte, poate, nerecuperabili…”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1993]
