Imediat după lichidarea rezistenței germane din jurul Bucureștiului, o delegație română s-a deplasat la Moscova pentru a semna Armistițiul cu Uniunea Sovietică. În speranța unor negocieri cu rușii, delegația română a fost însoțită de diplomați de carieră, de experți, de economiști. Sovieticii au fost inflexibili. Au prezentat textul Armistițiului și au refuzat orice negociere. Nu s-a discutat nimic despre Basarabia, Bucovina de Nord sau Transilvania de Nord. Despăgubirile cerute de sovietici au fost enorme. Sovieticii nu au ținut seama de nici un argument adus de experții români. Delegația română a fost nevoită s-ă semneze textul Armistițiului prezentat de ruși. Un martor al acestor întâlniri a fost tânărul diplomat Romulus Cordescu. Iată ce a declarat pentru Rador:
Fototeca online a comunismului românesc, cota 63/1944
În august [1944], Ministerul de Externe nu mai era în Piaţa Victoriei. Ministerul fusese bombardat. Era lângă magazinul Femina – Agir era atunci. Acolo era Cabinetul. M-am dus, ne-am îmbrăţişat că am scăpat. Şi bagă Camil Demetrescu [subdirector al Direcției Cifrului] capul pe uşă şi-mi spune: ,,Pleci la Moscova!” Vă mărturisesc că prima reacţie instinctivă a fost una de frică. Să plec la Moscova!? Ce să fac eu acolo? M-am dus la el după amănunte: ,,Pleacă Secretariatul. Pleacă consilierul Gusi, secretarul Georgescu şi cu tine. Mâine dimineaţă plecaţi la Moscova de pe un aeroport militar – Tâncăbeşti!”. Comisia română pentru semnarea Armistiţiului: Pătrăşcanu în frunte, cu soţia lui, cu Ghiţă Popp din partea PNŢ, cu generalul Dămăceanu din partea Palatului, împreună cu aghiotantul lui, maiorul Focşăneanu şi cu Ionel Christu din partea Ministerului de Externe. Aceasta era Comisia română pentru semnarea Armistiţiului. Noi, Secretariatul, am plecat pe 28 august. Comisia a plecat, cred, pe 24 august, a doua zi imediat. De la Cairo, altă delegaţie română pentru semnarea armistiţiului a plecat direct la Moscova. Din această delegaţie au făcut parte Vişoianu şi cu Ştirbei… Eu când am ajuns la Moscova i-am găsit pe toţi: şi pe cei de la Bucureşti, şi pe cei de la Cairo. După ce am decolat, ne-au obligat să aterizăm la Odesa. Prima întrebare care ni s-a pus: ,,Cu cine sunteţi? Cu Antonescu sau cu Sănătescu”? Ce s-a întâmplat? Grigore Niculescu-Buzeşti mi-a spus că noi am fost anunţaţi prin Ankara. Dar până când Ankara a trimis telegrama la Moscova, noi eram nişte intruşi. Am fost arestaţi, duşi la Odesa şi băgaţi într-un hotel. La aeroport ni s-a servit un singur fel de masă: conserve americane. Au venit cu cutiile pe masă, nu cu ele răsturnate în farfurii. Ni s-a atras atenţia să nu ieşim din hotel, că dacă află populaţia că suntem români sunt în stare să ne linşeze. Cum eu eram foarte naiv, am spus că sunt apărat de paşaportul diplomatic pe care îl aveam în buzunar şi am ieşit pe stradă. N-am fost împiedicat, dar sigur că am fost urmărit. Am ieşit până la colţ. Şi la colţ am văzut un spectacol îngrozitor: o coloană imensă de prizonieri nemţi şi români, care se deplasau undeva. Probabil că erau prizonieri români care fuseseă luaţi după 23 august. N-am îndrăznit să mă duc mai departe.
A doua zi am plecat mai departe cu un avion militar sovietic. După o escală la Kiev am ajuns la Moscova. Aici ne-a luat în primire un tânăr diplomat sovietic care vorbea franţuzeşte. O parte a delegaţiei a fost încartiruită într-un hotel vechi din Piaţa Roşie. Restul delegaţiei române a fost cazată în ceea ce mai târziu am aflat că se numeşte ,,casă de oaspeţi”. Adică era un imobil cu parter şi etaj, undeva în spatele lui Puşkin, unde luam şi mesele dimineaţa, la prânz şi seara. Mesele erau colosal de bogate şi când spuneam că nu mai pot şi nu mai vreau, maître d’hôtel spunea ceva pe ruseşte că trebuie să mâncăm, probabil spunea: ,,mâncaţi, mâncaţi!”, ceea ce nu era cazul. Şi care cu siguranţă că ştia româneşte. Şi aici am stat, fără să facem nimic, până în seara zilei de 10 septembrie. Pleca Pătrăşcanu, dar eu personal sunt convins că n-a avut nici un fel de întrevedere politică.
În fiecare seară erau jocuri de artificii deasupra Moscovei. Se celebra o nouă victorie a trupelor sovietice care tot luau din România câte o fâşie, câte o fâşie. În ziua de 10 septembrie, după ce trupele sovietice au ajuns la graniţa ungară ne-au chemat la convorbire oficială. Până atunci nu a existat nici o convorbire oficială. Cu Guvernul român se putea comunica, dar nu aveam ce transmite. Iar Ministerul Român de Externe aştepta să vadă ce se întâmplă cu noi, să ne dea eventuale instrucţiuni. Cu britanicii şi cu americanii nu am avut nici o întrevedere. Singura întâlnire a avut-o prinţul Ştirbei cu ambasadorul Olandei cu care era prieten. L-a văzut doar ca să stea de vorbă.
Prima şedinţă [cu sovieticii] a fost pe 10 septembrie. Prima şedinţă a fost ,,Bonjour!- Bonjour! Acesta este textul armistiţiului”. A venit textul armistiţiului, m-am apucat să-l traduc din engleză şi să-l transmit la Bucureşti. Era şi textul rusesc dar din păcate nu aveam pe nimeni care să ştie ruseşte. Asta era o altă lipsă…. Dacă am plecat fără sigiliu, că nu ni l-a dat nimeni!? A doua zi, seara, au început discuţiile şi la fiecare punct mai important, acolo unde lucrurile se încurcau: ,,Ce-aţi căutat la Stalingrad”?
Delegaţia română avea nişte împuterniciri. Nu eu, ci ceilalţi! Aveam nişte instrucţiuni, aveam punctele noastre de vedere. Dar noi am fost puşi în faţa unui text care era mai mult decât un armistiţiu. Era un fel de tratat de pace. Un armistiţiu era un act juridic care se referă numai la ostilităţi. Ori ce ne-au prezentat sovieticii nu se referea numai la ostilităţi. Avea atâtea şi atâtea aspecte! Tot ce au încercat ai noştri n-au reuşit. Nu au reuşit nici măcar să se recunoască că Transilvania de Nord e a noastră. Noi am cedat şi nu am discutat deloc problema Basarabiei, a Bucovinei şi a ţinutului Herţei.
Discuţiile cele mai interesante au fost cu privire la cuantumul despăgubirilor de război. Christu, care era expertul nostru economic, a susţinut că suma cerută de sovietici e prea mare, şi noi nu putem s-o plătim. La care Maiski – fostul ambasador sovietic la Londra – a spus că se poate plăti, că e puţin faţă de distrugerile făcute de armata română pe teritoriul sovietic. Că existau documente care atestă că e posibilă această plată. Şi a promis să le aducă în noaptea următoare, respectiv în noaptea de 12-13 septembrie. Şi într-adevăr a venit cu nişte studii ale Ligii Naţiunilor şi nişte cursuri ale lui Slăvescu în care era scris că venitul pe cap de locuitor în România este de 1 000 dolari. În consecinţă se poate plăti. La care Christu a răspuns foarte liniştit şi categoric: ,,Da, este adevărat. E vorba de 1 000 de dolari pe cap de locuitor, dar (….) studiile se referă la România Mare, care astăzi nu mai există.”
Mie mi s-a tăiat respiraţia. N-am putut să mai respir. M-am sculat în picioare. A fost un moment de uluire. Toată lumea a tăcut din gură. Nimeni nu ştia ce să facă, până când Molotov şi-a venit în fire şi a spus: ,,Discuţiile au ajuns la punctul final, datoriile pot fi plătite, trecem la semnare!” Acest armistiţiu care poartă data de 12 septembrie s-a semnat la 13 septembrie, dimineaţa pe la 4,00.
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Mariana Conovici, 1993]
