1940 a fost anul dezastrului naţional pentru România, anul unor mari pierderi teritoriale şi umane: peste 43 000 km², peste 2 600 000 locuitori dintre care mai mult de 50% români. Pretenţiile vecinilor noştri au fost atunci împlinite. Basarabia şi Bucovina nordică au intrat în graniţele Uniunii Sovietice (28 iunie), Cadrilaterul a fost încorporat Bulgariei (7 septembrie), iar nord-vestul Transilvaniei atribuit Ungariei (30 august). Pierdeam atunci, în august, Oradea, spre nord Maramureşul, apoi Clujul, până aproape de Braşov – mai puţin Blajul, Mediaşul, Sighişoara, zone care ne rămâneau. Hitler patronase „arbitrajul” de la Viena, din 30 august, dând României posibilitatea alegerii între declanşarea unui război cu Ungaria susţinută de Axă sau acceptarea noilor hotare vestice, situaţie în care România primea garanţii militare germane pentru teritoriul său proaspăt mutilat. Hitler îşi făcuse socoteala, se pare, că în războiul său va obţine astfel deopotrivă susţinerea Ungariei – dornică de a dobândi chiar mai mult din teritoriul aflat în arcul Carpatic – şi susţinerea României care îşi vroia înapoi Ardealul pierdut.
Această politică a „celor mari” avea, ca întotdeauna, să facă numeroase victime printre „cei mici”, mai exact printre locuitorii români ai acestor zone. În primele momente ale intrării trupelor administraţiei maghiare în Transilvania, la începutul lui septembrie 1940, populaţia românească a fost supusă silniciilor de tot felul. Mai mult, în sate din judeţul Sălaj – mai cunoscute sunt Ip, Trăznea şi Ciumărna – au fost atunci ucişi sau răniţi peste 260 de români. Masacrul de la Trăznea, din 9 septembrie, a fost urmat şi de altele ale căror victime au fost ţărani adulţi şi copii, iar multe case de români au fost lovite cu grenade sau incendiate. Atunci când o delegaţie română s-a plâns primului ministru Teleki Pál despre cele întâmplate, el a răspuns cu cinism: „Nu se poate nuntă fără înjunghiere”.
În 1991 un redactor de la postul Radio Cluj, Constantin Mustaţă, a înregistrat o mărturie impresionantă a unui ţăran din satul Ciumărna, Florea Perneş, care în vremea acestor masacre avea 28 de ani. O copie a acestui interviu se află în Arhiva de istorie orală.
„Cum a fost când s-a cedat Ardealul?
Păi, destul de rău a fost, că au venit ungurii, armata lui Horthy, pe aici au împuşcat oamenii, au aprins case; aici, la noi în sat, au omorât nouă persoane care au venit de pe la Bucureşti, s-au reîntors acasă, după ce s-a cedat Ardealul au venit acasă şi i-a prins aici, în capătul satului, de jos.
S-au întors din armată?
Din armata aia… au fost cu serviciul, care au venit aici de i-au prins. Şi a fost o familie, acolo, din jos de sat, un pământ al unui boier care a avut feciorii ofiţeri în armata horthystă. Şi au dat ordin de i-or aprins casa şi l-or împuşcat, l-or prins, l-or omorât. Unul de-aici, din capul satului, o dat apă la cai şi până la urmă o zis că au otrăvit apa, fântâna. L-au luat cu ei şi l-au dus acolo, în capul satului, unde a fost un fierar, fierărie. Deşi ştia limba maghiară şi au fost jumate maghiari, totuşi feciorii boierului ăla au dat ordin să-i aprindă casa; l-or împuşcat şi a rămas o fată de vreo 4 ani, care, mama ei s-a retras la beci; casa ardea şi or dat apă la mamă-sa şi i-or dat apă cu ceva [otravă] să bea, până a murit. Şi fata a rămas rănită, împuşcată acolo, într-o mână şi aia… din toată familia, [doar] aia supravieţuieşte. […]
Pe ăia [ai ei], dacă i-a omorât acolo, i-a adus aici, în capul satului, la şosea, unde au fost făcute tranşee pentru contraatacurile sau, mă rog… apărare. Şi i-o băgat acolo şi o surpat pământ, i-a astupat şi noi n-am putut să-i mai aducem, să-i înmormântăm, vreo patru-cinci zile. Ne-am temut să ne ducem! Pe urmă i-am dezgropat [din acele tranşee] şi i-am adus aici, la cimitir. Şi doi au fost… Unul a fost din Trăznea, care a venit de la Bucureşti, care a venit la noi în sat. Şi l-a înmormântat şi pe ăla aici, la noi în sat.
După aproape o jumătate de veac de la acel moment trist, privind înapoi, totuşi de ce s-a întâmplat acest lucru? Ce au făcut aceşti oameni?… Au făcut totuşi ceva rău pentru armata lui Horthy?
Nu, n-a făcut nimic rău!
O spuneţi cu mâna pe inimă?
Da! N-a făcut nimeni nimic rău, ai noştri. Dar ei aşa au avut intenţiile, ca să extermine… Noi am avut noroc aici pentru că… dar au fost sate ungureşti, cum o fost Ip-ul, cum o fost anumite sate care au avut mai mulţi unguri: au vrut să-i extermine pe români, să nu mai supravieţuiască nici unul! Şi aici, la Trăznea, a fost un boier care… care a avut pământul lui şi, din reforma agrară, mai-nainte de Primul Război Mondial, l-o expropriat şi şi-o făcut pe el case oamenii, pe partea asta de dincoace, către Ciumărna. Şi a venit odată ordin ca să aprindă toate casele, le distrugă care au fost pe pământul lui făcute… A primit armata maghiară, acolo, la Zalău, cu două zile înainte, când au sosit acolo au dat băutură, mâncare, au dat ordine şi au înrolat în armată din ăştia care au fost de aici, de prin Ardeal, care au fost refugiaţi pe-acolo, mai din timpuri, şi ăia au venit prin spate şi au aprins casele, au omorât oamenii. Aici, în Trăznea, a omorât 80 de familii care au fost distruse!
Trăznea la ce distanţă se află de locul unde ne aflăm noi aici, în Ciumărna?
Numai 2 km sau 2 jumătate. […] Peste deal, da.
Înseamnă că întâi au omorât oameni la Trăznea şi după aia au trecut peste deal şi au venit la Ciumărna…
Prin Trăznea prima dată şi de acolo au tras, de la pădure, de acolo, dintre Trăznea şi Ciumărna, au tras cu mitralierele aici, înspre şoseaua Clujului, aici la noi. Şi aicea, noi am ieşit să-i primim pe şoseaua… Şi acolo am strigat „să trăiască” pe ungureşte, noi – acum ce era să mai facem?! […] Mă uit eu, o patrulă, o trupă de armată cu căruţă, cu tunuri, cu… şi acolo, în partea stângă de sat, o coborât o fetiţă de pe câmp, de acolo de pe un drum, şi o văzut-o şi o pus aici, pe un gard, mitraliera şi a tras după ea şi fata a fugit către sat. Şi o început să spuie, un ofiţer să înjure pe ungureşte. Şi o împuşcat prin cămaşă, cum era pe timpuri cămaşă ţărănească, o împuşcat de o găurit cămaşa şi o atins-o… […] Eu, auzi, eu am spus aici, în şosea, să nu tragă că e o copilă, vine de la gâşte, că era imaş, cum era atunci pe timpuri, era imaş acolo pe câmp. Şi pe urmă a vrut să mă împuşte. Eu m-am retras şi am venit acasă.
Noaptea, după ce o întunecat, aici în sat or fost patrule de-a’ lor şi la şcoală o fost santinele. Primarul… subprimarul a fost atunci, cum îi spune, s-o îmbătat şi era cam beat, dar ştia ungureşte. S-a dus acolo, la şcoală, la ei. Santinele l-o somat. El n-o vrut să stea, că… a spus pe ungureşte că mere la şcoală, că acolo o fost punctul de comandă, la şcoală aici, în şcoala noastră din sat. Şi l-o împuşcat! Când o tras [aceia] cu arma, patrulele care or venit încoace, pe şosea, or crezut că trage după ei. S-au pus pe tragere, pe marginea şoselei şi au aruncat o grenadă, o bombă, o grenadă în mijlocului străzii, la şcoală, şi o explodat. Şi apoi o tras cu mitralierele, cu puştile mitraliere peste case, pe ţiglă, tot-tot-tot, aşa, o tras de o spart ţigla. Noi, când am auzit că ce se-ntâmplă… Am avut o casă mai veche cu beci aici. Am luat părinţii, fraţi, surori, ce-am avut şi i-am băgat în pivniţă, că pivniţa o fost o casă. Şi am luat tot din casă, le-am ascuns, haine, ce-o fost! De arde, să nu ardă casa cu haine cu tot. Şi le-am băgat, am tras pe uşa pivniţei. […] Ei au venit şi au controlat prin case, am auzit umblând…
De unde s-a adunat atâta ură? De ce această sete de crime?
Păi, s-a adunat pentru că ei, tot aşa, o spus că Ardealul este al lor şi o fost al lor, l-or stăpânit o mie de ani, dar asta nu e adevărat!
Bine, dar ce vină avea fetiţa aceea în această dispută?
Aşa au fost ei, că doar au văzut că este un copil, că doar aveau binoclu şi aparate, dar au vrut să împuşte tot ce mişcă pe câmp, să omoare oamenii.”
