La 6 ianuarie 1945, forțele sovietice de ocupație au trimis Guvernului român o somație prin care cereau ca cetățenii români de naționalitate germană să fie deportați în Uniunea Sovietică. Câteva zile mai târziu, Guvernul român a trimis o notă de protest Comisiei Aliate de Control pentru România în care se arăta că Trataul de Armistițiu (semnat la Moscova la 12 septembrie 1944) nu prevedea deportări și că industria românească va avea de suferit în urma deportării unor meseriași calificatăți. În încheierea notei, primul-ministru Rădescu a subliniat și aspecte umanitare: soarta femeilor și a copiilor rămași acasă. Deoarece reacția SUA la deportările ordonate a fost firavă, iar cea a Angliei reținută, autoritățile române nu au avut nici un mijloc de a se opune dispoziției sovietice de deportare. Deportații au fost trimişi în Ucraina (cea mai mare parte) și în zona munților Urali. Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din ei au lucrat în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură și în administrația lagărelor. Foarte puțini au îndeplinit munci conform pregătirii lor. Primii deportați inapți de muncă au fost repatriați în Transilvania la finele lui 1945. Repatrierile au continuat până în 1948 când lagărele în care lucrau germanii au fost desființate.
Juristul Radu Boroș care a făcut parte din Comisia Aliată de Control, a aflat de la colegi de cererea sovietică înaintată direct guvernului român. Oficial nu s-a cerut nici o părere jurdică Comisiei Aliate de Control. A fost o decizie politică. Într-un interviu acordat Rador, a detaliat amănunte incredibile.
În timpul Guvernului Rădescu, la un moment dat, sovieticii au cerut deportarea a peste 250.000 de cetăţeni români de naţionalitate germană. Eu eram la Comisia de Armistiţiu… N-am văzut hârtia oficială, dar a circulat informaţia că autorităţile sovietice au cerut ca să le fie predaţi… nu ştiu exact numărul, dar cred că în jurul a 250.000 de cetăţeni români de origine germană. Generalul Rădescu s-a opus. S-a dus la englezi şi la americani să-i întrebe ce înseamnă cererea asta. Englezii şi americanii au spus că trebuie să-i dea autorităţile române, pentru că ei nu pot să se opună, pentru că este o chestiune pe care o decid şi o hotărăsc ruşii. Preşedintele Comisiei Aliate de Control era generalul Vinogradov şi amiralul Bogdenko era ajutorul lui Şi atunci, ei [sovieticii] au vrut să aibă numai cetăţeni de origine germană şi au cerut [liste] la comisariatele de poliţie cu cetăţenii bărbaţi de la 16 ani la 60 şi femeile de la 16 – 17 ani, nu mai ştiu exact datele, până la 55 ani. Şi s-au dus ei [sovieticii] şi i-au ridicat din casă. Şi i-au dus [în URSS] şi i-au trimis înapoi în ţară după cinci ani.
Eu am întâlnit un convoi din ăştia care se întorceau în ţară. I-am întâlnit în tren. Am călătorit în acelaşi tren cu ei. Aveau aspectul de animale. Mi-au povestit că au fost trimişi undeva departe, în partea de est a Rusiei, unde au trebuit să lucreze în frig, iarna. I-au pus să facă zidărie, corvezi, etc. Spuneau că mâncarea a fost bună, însă au avut o viaţă extrem de dură, extrem de grea.
Oficial la Comisia de Armistiţiu nu s-a cerut nici o părere juridică asupra acestei chestiuni. A fost o chestiune politică. Până să ajung în Italia, eu am considerat că această cerere a ruşilor, a fost un act abuziv din partea lor şi că englezii şi americanii nu puteau să facă nimica. Erau puşi în situaţia să accepte. Pe urmă, când am venit în Italia şi am citit diferite cărţi, diferite lucrări, în legătură cu perioada acestui război, rezultă că la Ialta, Roosevelt a hotărât ca Stalin… şi Churchill a acceptat, ca ţările foste inamice să le dea persoane ca să facă lucrul de reconstruire a Rusiei. Aşa că chestiunea asta a fost oficializată. Şi pe mine m-a frapat enorm această informaţie. Am fost foarte impresionat de faptul că [Tribunalul de la] Nürnberg a judecat şi condamnat pentru crimă de război pe cei care au luat polonezi sau ruşi şi i-au dus în Germania la lucru. Nu era mare diferenţă. Era mai tragică situaţia noastră, fiindcă de la noi i-a luat după ce încheiasem Armistiţiul. Şi nu i-am dat noi voluntari! Am fost constrânşi! Ne-au ameninţat!
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru și Emilian Blînda,1995]
