După Primul Război Mondial relațiile dintre România și URSS au fost încordate. România cerea să i se înapoieze tezaurul confiscate de bolșevici, iar URSS nu recunoștea alipirea Basarabiei la România. În martie 1924, au început la Viena negocieri diplomatice româno – sovietice pentru detensionarea relațiilor bilaterale. Încă de la început, delegația sovietică a pus în discuție problema Basarabiei, cerând organizarea unui plebiscit. Guvernul român a respins ideea, considerând cererea ca inacceptabilă și s-a retras de la negocieri. Nemulțumiți de atitudinea României, sovieticii au conceput un plan pentru declanşarea unei revoluții comuniste în România, în urma căreia Basarabia să fie anexată de URSS. Revoluția trebuia să înceapă în sudul Basarabiei unde locuitorii ruși, lipoveni și ucraineni erau numeroși și bolșevicii sperau în ajutorul lor. La Odesa a fost înființat un Comitet revoluționar care trebuia să coordoneze activiatea agenților bolșevici în Basarabia. Au fost trimiși activiști care au creat în satele din sudul Basarabiei comitete revoluționare. Acestea erau alcătuite excusiv din ruși și ucraineni. De asemenea, în fiecare sat a fost înființat câte un detașament de luptă. Acesta număra cel puțin treizeci de membri înarmați. Tot în fiecare sat a fost recrutat câte un “informator” care avea misiunea să culeagă informații despre Armata Română (dotare, armament, locații). Informațiile culese erau strânse la Comitetul revoluționar de la Odesa. În același timp, agenții comuniști lansau zvonul că Basarabia este în pragul revoluției bolșevice și că Armata Roșie este concentrată la graniță și este gata să intervină. În cursul verii anului 1924, elemente bolșevice au reușit să treacă Nistrul fără să fie observate. Au atacat pichetele grănicerești, au intrat în sate unde i-au ucis pe jandarmii români, au jefuit pe țăranii înstăriți. Au răspândit materiale propagandistice în care denunțau prezența românească în Basarabia și chemau populația să sprijine proclamarea unei republici sovietice. Considerând că momentul le este prielnic, bolșevicii au hotărât ca revolta armată împotriva autorităților române să înceapă în sudul Basarabiei, la Tatar Bunar. Au ales această localitate pentru că aici locuiau numeroși țărani ruși și pescari lipoveni și boșevicii sperau în ajutorul lor. Conform planului elaborat de Comitetul revolutionar de la Odesa, la 12 septembrie 1924 un grup mare de bolșevici a trecut Nistrul și a ocupat satele de pe malul românesc. Apoi, în noaptea de 15/ 16 septembrie au atacat localitatea Tatar Bunar. Au tăiat firele telefonice și au omorat jandarmii români. Au instalat santinele la toate intrșrile și ieșirile localității, au arborat drapele roșii. Apoi au atacat pichetul grăniceresc. În satele ocupate, rebelii au creat instituții sovietice – comitete revoluționare, unități de miliția populară și Gărzi Roșii. I-au strâns pe locuitorii satelor și au anunțat începutul revoluției și alipirea Basarabiei la URSS. Unii țărani de naționalitate rusă, ucraineană, găgăuză s-au solidarizat cu bolșevicii. Acțiunea bolșevicilor nu a fost susținută de țăranii români și de coloniștii germani.
Pentru înăbușirea bolșevicilor, Guvernul României a trimis trupe de artilerie din Corpul III al Armatei Române și o unitate de marină (canoniera Ghiculescu). S-au dus lupte între grupurile bolșevice și armată. După câteva zile, bolșevicii au fost înfrânți. Au fost ucişi câteva sute de rebeli, aproapte cinci sute au fost arestați. O parte din revoluționari au reușit să fugă în URSS.
În Arhiva de istorie orală – RADOR se păstrează singura înregistrare audio cu un martor al evenimentelor de la Tatat Bunar din 1924: Constantin Borș – ofițer aspirant pe canoniera Ghiculescu.
“Pe 18 saptembrie [1924], pe la două – trei noaptea a început să zbârnâie telegraful de pe canoniera Ghiculescu. Am primit ordin să plecăm imediat în Baia Jibrieni la Tatar Bunar pentru că acolo este răscoală. S-a dat ordin “la posturile de plecare”. Canoniera a oprit în față localității Tatar Bunar. Am lansat la apă o barcă. Comandantul a vrut să debarce să vadă ce s-a întâmplat. M-am rugat de comandant să mă ia și pe mine. Eu eram un simplu ofițer la bord – eram aspirant, încă nu fusesem înaintat sublocotenent. Comandantul a fost de acord, așa că am debarcat în satul Tatar Bunar. De pe canoniera Ghiculescu au debarcat doar opt – zece marinari și doi ofițeri: comandantul și eu. Noi ne-am dus neînarmați pentru că în timpul ăsta tot satul fusese ocupat de armata de uscat. La intrarea în sat era un podeț. Pe podețul ăsta era un rus împușcat drept în cap, în frunte [probabil Ivan Bejan – Kolțov, unul dintre conducătorii bolșevici]. Era lăsat acolo jos. Locuitorii satului Tatar Bunar erau grozav de speriați fiindcă intraseră în sat trupe terestre care i-au ajutat pe grăniceri. În lupta care a avut loc au fost uciși mai mulți bolșevici. Și grănicerii au avut pierderi: doi morți și mai mulți răniți care au fost imediat evacuați. Au fost răniți și din sat. Tot satul era speriat. Stăteau închiși în case. Se uitau la noi și credeau că am venit să-i omorâm. Când au văzut că suntem marinari s-au speriat și mai tare. De la debarcader la pichetul grăniceresc era cam jumătate de kilometru. Am fost și la pichetul grăniceresc care era o clădire ușoară cu două camere. Pichetul era străpuns de multe gloanțe trase de bolșevici. În localitatea Tatar Bunar, noi, marinarii, am rămas până seara. Seara ne-am întors pe canoniera Ghiculescu. În zonă am rămas vreo patru – cinci zile. Făceam patrulări de la Baia Jibrieni până la granița rusească. Vroiam să-i prindem pe cei care ar fi vrut să fugă la ruși, pe mare, cu lotcile. Am navigat cu luminile stinse ca să punem mâna pe ei. N-am prins nici unul. Asta a fost Tatar Bunar.”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1996]
