Deși a colaborat cu sovieticii după 23 august 1944, Marina Militară Română a fost privită cu ostilitate de către noii aliați care au hotărât să confiște vasele și să aresteze echipajele. Astfel, pe 5 sepembrie 1944 , între orele 03.30 – 04.30, detașamente de militari sovietici au ocupat prin surprindre navele Forței Navale Maritime aflate în portul Constanța. Au cerut ofițerilor români să predea armamentul și să părăsească navele. Ehipajele au fost dispersate, ofițerii au fost trimiși cu trenul la București. În același timp, navele Forței Navale Fluviale care acționau pe Dunăre (7 monitoare, 4 vedete fluviale, 2 șalupe de legătură, 2 remorchere dragoare) au fost și ele reținute iar echipajele, mai puțin norocoase, trimise în lagărele de prizonieri din Rusia. A fost o greșeală, deoarece flota română ar fi putut executa misiuni de dragaj și aprovizionarea cu muniție a fronturilor din Balcani și Europa Centrală.
În timp ce sovieticii capturau navele românești și trimiteau echipajele românești în lagărele de prizonieri, armata germană a efectuat aerominări și lansări de mine de curent pentru a împiedica navigația pe Dunăre. În lipsa unor nave specializate și a unor echipaje antrenate, sovieticii au recurs la improvizații și la echipaje de marinari civili pentru a înlătura minele lansate de germani. Astfel, în toamna anului 1944 și primăvara anului 1945 au fost efectuate acțiuni de dragaj fluvial. A fost creat un coridor pe axul fluvial al Dunări pe o lățime de 75 – 100 m , balizat în unele porțiuni din sută în sută de metri. Navele care navigau pe Dunăre au fost obligate să urmeze strict acest canal, orice abatere putând avea consecințe deosebit de grave. Colaborarea rusilor cu echipaje civile române a fost dificilă, existând nemulțumiri de partea românilor și reclamații sovietice la Comisia Aliată de Control. Aceste reclamații au ajuns spre rezolvare pe biroul consilierului juridic Radu Boroș, care ne-a explicat :
În 1944 – 1945, înainte de căderea Germaniei, se mai dădeau încă lupte pe Dunăre. Şi bineînţeles că nemţii au căutat să mineze apele Dunării. Ei bine, dragarea minelor din Dunăre nu era o problemă chiar atât de simplă. Ruşii nu aveau nave pentru facerea acestei operațiuni şi atunci au utilizat un sistem foarte primitiv: ataşau la un remorcher sau la o barcă cu motor mai puternică un şlep pentru că materialul magnetic din şlep (fierul din care era construit) făcea să sară siguranţele minei care exploda. Dar când exploda, de cele mai multe ori, sărea în aer şi şlepul! Pentru că totul era foarte primitiv! Pentru această operaţiune periculoasă ei se fereau să pună soldaţi sovietici şi îi obligau pe români să se suie în şlep ca să ţină cârma şlepului. Aşa că au luat marinari din marina civilă română şi i-au suit pe un şlep, la Turnu Severin. Ăştia doi, cum au ieşit cu şlepul pe care erau, au sărit în apă şi au fugit înapoi. Au fost arestaţi. Şi autorităţile sovietice au trimis o cerere ca tribunalele româneşti să-i judece pe marinari pentru dezertare în faţa inamicului. Hârtia a fost trimisă la Comisia de Armistiţiu şi a fost luată în primire de generalul Petrulian, care era ofiţer de Stat Major General, trimis la Comisia de Armistiţiu pentru toate chestiunile de caracter militar.
Pe atunci preşedintele comisiei era Savel Rădulescu. El făcea în fiecare săptămână o reuniune plenară cu toţi consilierii şi cu toţi responsabilii diferitelor servicii, ca să se informeze între ei şi să-şi organizeze programul de lucru mai departe. Generalul Petrulian nu a repartizat hârtia, ci a prezentat-o direct în conferinţă plenară a Comisiei de Armistiţiu. Spre surprinderea tuturor, generalul Petrulian a prezentat această chestiune de care nu avea nimeni cunoştinţă şi cu concluzia ca aceşti marinari să fie înaintaţi tribunalelor militare româneşti, sub acuzaţia de dezertare în faţa inamicului. A fost o consternare generală în Comisia de Armistiţiu de modul cum a procedat şi toţi erau destul de încurcaţi, pentru că trimiterea lor în faţa autorităţilor militare ar fi însemnat condamnarea lor la moarte şi împuşcarea lor. Atunci eu, pentru că eram unul dintre consilierii juridici, am luat cuvântul şi am spus:
« Domnilor, eu cred că cererea nu este întemeiată, pentru că Convenţia de Armistiţiu prevede că România va pune la dispoziţie şi va colabora cu armatele sovietice un număr de 11 divizii. Dar nu spune nicăieri că armatele ruse au dreptul să facă fie rechiziţii, fie preluarea de elemente româneşti, pentru a-i încorpora în unităţile militare sovietice. Acest drept, nu este dat de Convenţia de Armistiţiu. Ei, dacă l-au făcut, l-au greşit! Românii trebuie să protesteze contra acestui sistem. Iar autorităţile, după legile româneşti, nu există posibilitatea de a considera trădare, dezertare din faţa inamicului a unui român care a fost incorporat într-o unitate militară care nu este românească şi care nu era sub comandă românească.” Comisia de Armistiţiu a acceptat această motivare a mea. I s-a dat dispoziţie generalului Petrulian să răspundă în acest sens. Din câte ştiu eu, ruşii au acceptat răspunsul şi pe cetăţenii ăia i-au lăsat liberi.
[ Arhiva de istorie orală – Radio România Interviu realizat de Octavian Silivestru, Emilian Blînda și Mariana Conovici, 1995]
