La începutul anilor ’50, economia sovietică s-a bazat în mare măsură pe munca gratuită pe care au furnizat-o prizonierii de război și deținuții închiși în sute de lagăre și colonii de muncă. Acestea au fost amplasate în cele mai pustii şi în cele mai friguroase zone din URSS unde nu exista forță de muncă locală. Deținuții erau puși să muncească în obiective industriale, în mine, la construcția de drumuri și căi ferate, la tăiatul lemnelor. Reprezentanţii diverselor obiective industriale din zonă veneau în lagăre pentru a-i alege pe cei mai robuști, pe cei apți de muncă, pentru că de realizarea producţiei depindea industria Extremului Orient sovietic. După război, fiecare lagăr trimitea rapoarte lunare sau anuale despre executarea planurilor de producţie, despre situaţia aprovizionării.
Detinuții erau păziți de gardieni NKVD care pentru cele mai mici greșeli dădeau pedepse aspre. Cea mai grea pedeapsă era închiderea la carceră ce putea ajunge la maxim 15 zile, cu o raţie alimentară extrem de scăzută: 300 g pâine, un sfert de litru de apă caldă, un sfert de litru de supă, toate însă la 3 zile. Carcera era o baracă, niciodată încălzită, izolată de restul lagărului.
Deţinuţii erau împărţiţi în mai multe categorii în funcție de starea fizică: apţi pentru muncă grea (primeau cea mai mare raţie de mâncare), apţi pentru muncă medie, apţi pentru muncă uşoară, invalizi şi cei slăbiţi. Cu toate ca munceau în condiții foarte grele, cu norme greu de realizat, hrana deținuților era insuficientă, iar asistența medicală era inexistentă. Lagărele de muncă au existat pe întreg teritoriul URSS, de la Vorkuta (nordul munților Urali, pe cercul polar) până la Magadan, pe coasta sovietică a Oceanului Pacific de Nord. Unul dintre românii închiși la Magadan a fost juristul Alexandru Smochina, funcționar în Transnistria în timpul războiului :
Pe mine moartea lui Stalin m-a prins intr-un lagăr din Extremul Orient. A fost o bucurie mare între noi, şi [ruşii liberi care lucrau în lagăr] – “liberii” au fost şi ei bucuroşi. Apoi, prin 1954 am fost îmbarcați într-un avion şi duși la Magadan. La Magadan, lângă oraş, la periferie, era un lagăr mare. Toate naţionalităţile erau acolo. (…) Condițiile erau foarte grele. “Liberii” nu aveau voie să stea mai mult de trei ani de zile acolo. Lor li se plătea salariul triplu pe timpul cât stăteau la Magadan. Iar pentru pensie un an li se considera trei ani. Ei veneau, stăteau în lagăr ca să ne supravegheze, încasau banii şi se duceau în altă parte. Din punct de vedere medical nu aveau voie să stea mai mult de trei ani de zile acolo. Dar noi stăteam… După moartea lui Stalin au început repatrierile. Dar, către toamnă s-a anunţat că nimeni nu mai pleacă acasă. Au plecat o parte din germani, câţiva români… Aşteptam să plecăm şi noi. După ce s-au oprit repatrierile eu am fost dus într-un alt lagăr. Acest lagăr era departe [de Magadan], am mers câteva zile. Comandantul acestui lagăr era un maior, Guzev, care ne-a întâmpinat simplu: ,,Aţi venit. Din acest lagăr nu sunt decât două căi de a ieşi. O cale: executarea termenului; a doua: moartea. A treia cale nu există. Aşa că să vă intre în cap treaba aceasta”! Acest Guzev era în mijlocul deţinuţilor permanent pentru a-i supraveghea, pentru a le face mizerii. Când se făcea apelul, numărarea noastră, el apărea. Era frig şi el pretindea ca să stăm drepţi, aliniaţi milităreşte. Am pus [pe haine] numerele [de deținuți] din nou şi am intrat în lagăr în mare nenorocire, în mare mizerie. Majoritatea deținuților lucru la o mină de aur. Eu am fost repartizat la “fabrică”. La aşa numita “fabrică”. Nu se fabrica nimic, dar aşa se numea. Era de fapt o instalație americană. Toate piesele din acea instalație erau americane. În acea “fabrică” se zdrobeau minereul [scos din mină] cu un fel de concasor. După aceea minereul trecea prin nişte bazine. Acolo era mercur. Aurul se amesteca cu mercurul şi se făcea un fel de boţ, care se dătea la o parte. Se încălzea… se dilata mercurul, se separa şi rămânea aurul. Şi care era munca pe care o făceam noi? Pregăteam mercurul cu sodă. Puneam mercur într-un vas de tablă. Peste mercur dăteam natriu. Şi imediat se făcea combinaţia, se producea o ardere şi se făcea un material cam tare, mercurul şi cu sodă. Acest proces făcea aburi care erau foarte periculoşi. Noi inhalam aburi de mercur. Deci, era o muncă foarte periculoasă. Şi cu acest metal noi ungeam nişte mese de zinc, cred că erau de zinc, că erau albe. Se dădea drumul la apă. Şi în felul ăsta se alegea aurul. În fabrică era un frig extraordinar. Apa, ca să nu îngheţe, era lăsată să curgă tot timpul. Erau bazine de apă, fiindcă apa se colecta şi se ducea înapoi. În fabrică noi lucram 12 ore. Nu mai lucram zece ore, ca în alte părţi. Aici lucram 12 ore…. 12 ore. La Magadan frigul era de neînchipuit. Aici am văzut un fenomen ceresc extraordinar. Iarna, când cerul era senin, noaptea erau cinci luni. Una era în mijloc. Celelalte, prin nişte bare, erau unite cu ceea din nijloc. Totul avea formă de cruce. Erau cinci luni. Erau colorate în spectrul solar, însă dominantă era culoarea albastră. Şi noi ne uitam la acest fenomen. Nu puteam să stăm mult timp afară, petru că îngheţam de frig. Era frig foarte mare.
Mâncarea o primeam într-o sală de mese. În fiecare lagăr era o sală de mese. Mai târziu, când s-a mai ameliorat situaţia, după moartea lui Stalin, în aceste săli au început să ni se dea şi unele filme. Aveam tacâmuri, în ultimul timp din aluminiu. Până atunci avusesem linguri din tablă, făcute din farfurii de tablă, din tabla de la conservele americane. Eram atent supravegheați, ca nu cumva cineva să le sustragă. Cu toate acestea, bandiţii, hoţii, aveau cuţite, pumnale. Când ni se făceau percheziţiile ne dezbrăcam, rămâneam goi. Lăsam totul, apoi ne duceam în faţa celor care ne percheziţiona, care ne punea să ne aşezăm în genunchi, ne ridicam de câteva ori, bineînţeles ca să nu ne introducem ceva în anus. După aceea se uitau în gură. Apoi îți dădeau hainele, care fuseseră mai înainte controlate. Percheziţiile amănunţite se făceau când era sfârşit de etapă, adică înainte de a te duce dintr-un lagăr în alt lagăr. În lagăr percheziţiile se făceau în fiecare săptămână, o dată sau de două ori. Ele aveau loc, în general, noaptea, când te întindeai să dormi. Se descuiau barăcile, intrau cinci sau șase oameni de la pază îmbrăcaţi în halate albe. Imediat toată lumea se scula, se aşeza în mijlocul barăcii, numai în cămaşă şi în indispensabili. Ei începeau controlul întorcând tot ce era pe pat – pernă, cearceaf şi pătură. Le întorceau în toate felurile. Dacă se întâmpla să găsească undeva un caiet sau un creion… “Cine e? Imediat la carceră!” Cearceafurile se spălau săptămânal şi se făcea igienizarea de către chinezi. Chinezii erau specialişti în spălat. Nimeni nu avea voie să se bărbierească singur. Când ne duceam la baie, o dată pe săptămână, eram bărbieriţi.
Într-o zi am fost cheamați de ofițerul politic. Când te cheamă “politicul” era de rău. Nu ştiam ce s-a întâmplat. Am fost chemați în sala de mese. Erau toţi străinii: coreeni, japonezi, germani, bulgari, sârbi, unguri, finlandezi, români, greci, erau din Asia… Balticii erau considerați cetățeni sovietici. Politrucul ne-a spus simplu că avem dreptul să scriem în ţară, la familia noastră. Pentru asta am primit cărţi poştale Crucea Roşie şi Semiluna [Roșie]. El ne-a sfătuit ca să scriem la părinţi: ,,Mama e mama, rămâne! Dar nevesta… după atâţia ani cine mai ştie dacă mai are nevastă…”. Deci, ne-a îndrumat să scriem la părinţi. Am primit câte o carte poştală şi ne-a spus că avem dreptul să scriem în fiecare lună. Să cerem automat lunar câte o carte poştală, ca să scriem. Ne-a spus că avem dreptul să primim colete poştale, că putem primi şi bani. Ne-a spus și ce nu putem primi. Ne-am bucurat foarte mult. Toţi am scris. Am scris chiar acolo în sala de mese. Apoi ofițerul politic a adunat cărţile poştale. Noi scriam la o căsuţă poştală, la Moscova. Deci, se făcea control riguros de către Securitatea Sovietică a scrisorilor noastre. Însă, din cauza faptului că am trecut mereu dintr-un lagăr în altul eu nu am primit nimic.
Când la putere a venit Hrusciov, el a declarat că tribunalul care m-a judecat pe mine a fost ilegal. Şi am fost eliberat și m-am întors acasă.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1996]
