„Radio România era un post care atrăgea atenţia românilor că sunt români şi că există o tradiţie, o mitologie; era cu cap făcut programul ăsta, programul ăsta din primele ore ale dimineţii: începea şi cu Tatăl nostru şi cu imnul regal. O rudă mai îndepărtată a mea, care era un boiernaş din Oltenia de câmpie, foarte patriot şi foarte împătimit de ideea de ţară şi de rege, îl ţiu minte în cămaşă de noapte cu râuri, dimineaţa la 6, în poziţie de drepţi, asculta imnul regal, pentru că era monarhist. Sau seara, nu se culca până nu asculta imnul regal şi, tot aşa, în cămaşa de noapte şi desculţ şi în poziţie de drepţi!” Această amintire a scriitorului Dinu Săraru are, pe lângă dulcea savoare a anilor ’30, o importantă informaţie: postul nostru de radio făcea parte din viaţa oamenilor încă de la începuturile sale.
Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol.
După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor. Într-un serial dedicat acestor oameni, vă prezentăm fragmente din zecile de interviuri acordate de foşti angajaţi ai Radioului, adunate în decursul timpului. Sunt istorisiri interesante, atrăgătoare, despre cei 89 de ani de activitate a Radiodifuziunii noastre care, după cum povestea inginerul Ion Florea, pornise în secolul trecut cu paşi şovăielnici:
„Până către sfârşitul deceniului al treilea, din păcate, autorităţile etichetaseră radiofonia ca pe o îndeletnicire suspectă. Întinderea unei antene de recepţie fără autorizaţie specială se pedepsea cu amendă şi închisoare. Am reuşit totuşi, către sfârşitul acestui al treilea deceniu agitat, să avem o Societate de Radio şi libertate deplină pentru folosirea aparatelor de recepţie. Meritul acestor realizări îi revine în mare măsură profesorului Dragomir Hurmuzescu, socotit, pe bună dreptate, <părintele radiofoniei româneşti>.”
[Interviu realizat în 1993 de Ana Negru]
