Pe Frontul de est (2 iunie 1944 – 23 august 1944), Armata Română a înregistrat 309.976 de militari dispăruți, majoritatea ajungând prizonieri de război la ruși. Actul de la 23 august 1944 nu a dus la încetarea luptelor cu armata sovietică. Până la semnarea Armistițiului (12 septembrie 1944), unitățile române din Moldova au fost înconjurate de ruși, dezarmate și militarii români trimiși în URSS ca prizonieri de război. Astfel, alți 97 000 de prizonieri români capturați în Moldova au ajuns în lagărele de prizonieri. În același timp rușii deportau în lagăre pe cei născuți în Basarabia, Bucovina de nord (îi considerau cetățeni sovietici) sau pe cei care fuseseră în administrația (funcționari) Basarabiei sau Transnistriei. În timpul discuțiilor pentru Convenția de Armistițiu, sovieticii au refuzat categoric să discute situația prizonierilor români. Lagăre de prizonieri unde au fost duși români au existat pe tot teritoriul URSS, de la Vorkuta (nordul Sibeiei) și Karaganda (RSS Kazaha) până în Siberia orientală. Aici prizonierii români au fost trimiși să lucreze în întreprinderi industriale, în mine, la tăiatul pădurilor, la construcția de drumuri și căi ferate. Condițiile de muncă erau deosebit de grele, mâncarea era insuficientă, asistența medicală inexistentă. Toate greutățile din lagărele siberiene le-a cunoscut și juristul Alexandru Smochină, arestat de sovietici pentru că în timpul războiului a fost funcționar în administrația orașului Tiraspol, care ne-a declarat:
În Siberia orientală vara este extraordinar de frumoasă. Pe văi sunt mii de flori de toate culorile. Este un covor excepţional de frumos! Nu sunt pomi, dar în schimb florile sunt foarte frumoase. Florile nu au miros. Între aceste buruiene la un moment dat am văzut una care semăna foarte bine cu lămâiul la frunză. Era mic, foarte mic, avea frunza cât o unghia. Am luat-o în mână, am frecat-o. Mirosea a lămâie. Doar așa a mirosit. Iarna era cumplit de frig. Se ajunge până aproape de –70°C. Când începeau ninsorile…. Din zăpada nu puteam face un cocoloş. Este imposibil pentru că zăpada avea bucăţele de gheaţă. Când începea frigul să fie mai mare, cam pe la – 55°, venea furtuna. Vântul era așa de puternic, încât te dădea jos. Erau locuri unde nu se putea merge prin lagăr. Şi atunci s-au pus frânghii. Ca să mergi trebuia să te ţii de frânghii, ca să te duci la lucru trebuia să te ţii de frânghii. Din cauza acestei furtuni. Vara începea cam prin luna lui aprilie, partea a doua. Zilele se măreau văzând cu ochii şi începea dezgheţul. Ceea ce ziua se dezgheţa, când soarele apunea, îngheţa la loc. Dar în plină vară nu era zăpadă deloc acolo. Pământul fiind veșnic îngheţat, apa nu intra, se scurgea la vale şi unde erau văi era apă permanentă. Peste aceste văi creşteau plante. Dezgheţându-se câteva degete acel pământ, mii şi mii de insecte umpleau totul. Mai ales ţânţari și muşte mici. Nenorocire! Când am sosit în lagărul unde era mina țânțarii ne-au atacat pe toţi. Așa că la poartă am primit o mască împotriva ţânţarilor. Am pus-o pe cap, am acoperit faţa și gâtul. Pentru mâini am primit mănuşi. Din cauza milioanelor de ţânţari care erau acolo doar așa am putut lucra. Am fost repartizat în mină. În lagăr munca de perforator e o muncă foarte grea. Aceasta în mină însemna intoxicare cu praf. În mină era foarte mult praf. Nu am purtat mască, nu am purtat nimic. Din cauza prafului din mină o parte din plămânul drept îl am cimentat. Mina era ucigătoare nu numai din cauza prafului. Erau dese surpări – se prăbuşeau bolovani mari și mai erau gaze. Gaze care te otrăveau. Evacuarea minereului de cobalt din mină se făcea cu cărucior împins manual până afară. De acolo minereul se încărca într-un trenuleț electric. Vagoanele acestea aveau 1500 kg. Şi aceste vagoane erau duse la fabrică care într-o vale la doi-trei kilometri. Norma în mină era mare. Trebuia să încarc şi să descarc unsprezece vagonete și să le împing o distanță mare până la suprafață. Când am intrat în mină ca să car acele vagoanete, deoarece în mină era foarte frig, ca să nu îngheț, a trebuit să alerg. Eu n-am putut să fac norma. Pentru că nu am rezistat fizic, am fost dat la munca afară. Trebuia să car lemne pentru a întări mina, galeriile. Trebuia să mă urc pe munte, pe o cărăruie, să le duc în spate. Era iarnă. Cărăruia aceea era îngustă, zăpadă multă, prăpastie, vânt. Foarte greu. M-am târât cum am putut, dar n-am continuat… N-am putut nici această muncă s-o fac. La un moment dat la fabrică a fost nevoie în cadrul controlului tehnic de cineva care să fie mai cu şcoală. M-a luat pe mine. M-am trezit trecut în brigadă de control tehnic. Acolo a fost o muncă ușoară. Hrana era ca la toate celelalte lagăre: 1 kg de pâine la cei care lucrau în mină, dar pâinea aceasta era făcută din făină de orz, foarte umedă şi care a doua zi mucegăia. Din acest kilogram de pâine se lua 250 g pentru aşa-numita drojdie care, spuneau ei că, ar combate scorbutul, dar nu am văzut aceasta. M-am îmbolnăvit eu unul de exemplu şi alţii mulţi de scorbut. Nu mai am nici un dinte în gură din cauza acestui scorbut. Pe lângă pâine, dimineaţă primeam o căniţă de ceai făcut din cicoare, se mai dădea o bucăţică de peşte. Asta era masa de dimineaţă. La prânz, aşa-numita caşă, care era de fapt un fel de arpacaş de la noi, dar era din orz decorticat, fiert. În el câteodată se mai punea câte o linguriţă de ulei . Era la prânz asta. Seara se dădea ca mâncare o farfurie de ciorbă din varză acră, care era foarte sărată. Aceasta era toată masa unui om care lucra şi îndeplinea norma complet. Eram veşnic flămânzi. Dacă se întâmpla că depăşeai norma, atunci îţi adăuga 100 până la maxim 200 g pâine şi o lingură sau două de acea caşă. Dar norma era foarte mare şi foarte puţini o puteau satisface. Nu o puteai îndeplini decât greu. Atuncea se tăia din pâine jumătate, deci primeam 500 g din care îţi lua pentru drojdie, că era obligatoriu. Deci în realitate rămâneai cu 250 g. Îţi tăia şi caşa. N-aveai drept nici la acea caşa, adică orzul cela decorticat fiert. Deci era o pedeapsă formidabilă.
Deținuții pedepsiți erau trimiși la carceră. Carcera era o clădire mică, aparte, fără geamuri, fără foc – nu era voie să facă în ea foc. Pe jos erau pietre marmură, ca să fie cât mai frig. În carceră nu aveai voie să iei îmbrăcăminte mai groasă. Puteai să porți numai hainele obişnuite. Nu aveai voie să iei palton, nimic din vată. Acolo îngheţai de frig. Era mică, nu puteai să stai culcat, abia dacă puteai sta în genunchi. Am cunoscut-o şi eu de câteva ori.
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1996]
