Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Alice Perşoiu lucra la Direcţia programe în iunie 1940, atunci când Uniunea Sovietică a trimis României ultimatumul prin care se cerea cedarea, în două zile, până la 28 iunie, a Basarabiei şi a Bucovinei de nord, pământuri locuite în majoritate de români. Tot pe 28 iunie populaţia a aflat oficial vestea retragerii armatei şi administraţiei româneşti. Oamenii nu a avut la dispoziţie decât patru zile pentru a se hotărî dacă se refugiau dincoace de Prut sau nu, iar cei care au ezitat nu au mai apucat până la închiderea definitivă a graniţei. Ca în orice situaţie limită, comunicarea între familiile destrămate era foarte dificilă, dar postul românesc de radio a fost şi atunci de mare ajutor. Alice Perşoiu îşi amintea acel moment emoţionant şi tensionat:
„După cedarea Basarabiei, au fost câteva săptămâni când românii din Basarabia care au vrut să se repatrieze au venit în ţară. Şi, la ora prânzului, în cadrul jurnalului, emisiunii de prânz, era o rubrică rezervată refugiaţilor care căutau să comunice sau să dea veşti celor de-acasă, prin care-i anunţau că au sosit sau îi îndemnau să vină şi ei. Această emisiune a mers continuu două săptămâni, adică în ora prânzului, un ceas sau două – nu-mi aduc aminte exact cât a fost. Şi erau foarte multe mesaje pe care le dădeau cei refugiaţi şi chiar populaţia ţării care avea rude în Basarabia şi voia să ia legătura cu ei. Mesajele astea treceau pe la prezentare şi ştiu că în ziua când eram la prezentare… serviciul se făcea prin rotaţie şi, odată, când eram eu de serviciu, citind mesajele acelea care erau înregistrate… noi le mai cenzuram, adică le corectam pentru că multe – fiind caz de război – multe dintre ele erau mesaje mai dubioase, mai cifrate.
Mi-aduc aminte de unul, când cineva anunţa pe cei din Basarabia că a sosit bine, însă <puii s-au stricat> şi-atunci, în caz de război, ne-am alertat şi natural că am tăiat – această propoziţie mi-o aduc bine aminte! După care, n-a durat mult şi-am primit un telefon de reproş, reproşându-ni-se de către cei care au dat mesajul că de ce n-am spus exact cum a fost… Celelalte au mers, au curs normal. De altfel, două săptămâni a fost timpul prea scurt pentru toţi cei care ar fi voit să ia legătura cu bieţii noştri basarabeni.”
[Interviu de S. Iliescu, 1994]
Inginerul Paul Ştiubei fusese angajat pentru construirea postului Radio Bod, în 1933. După terminarea acestuia, avea să lucreze la studiourile din Bucureşti până în 1938 şi apoi la montarea studiourilor din ţară. În anul pierderilor noastre teritoriale, făcea multe transmisii şi înregistrări pe teren, cu carul de reportaj proaspăt achiziţionat de Societatea de Radiodifuziune.
„Eu m-am specializat în trasmisii din oraş şi din ţară. Mă descurcam destul de bine, aveam prieteni şi la telefoane şi la calea ferată şi am aranjat cu dânşii întodeauna, ca să meargă bine. (…).
Odată, directorul programelor, [Gheorghe] D. Mugur, m-a chemat şi mi-a spus: <Uite ce e, te rog să te duci în Ardeal, să înregistrezi clopotele de la bisericile mai renumite. Pentru asta, îţi dau o recomandare la profesorul Tiberiu Brădişteanu…>, bătrânul, care locuia la Braşov. M-am dus la el, am vorbit cu dânsul, mi-a indicat el pe unde să găsesc eu satele care au o rezonanţă istorică, patriotică, şi am început şi am făcut câteva înregistrări. Când m-am întors la staţia de emisie de la Bod, unde aveam un mic sediu, am primit un telefon de la Bucureşti: <Vino imediat! Imediat, acuma să porneşti!> Era seară, aşa că m-am suit în maşina de reportaj pe care o aveam şi am mers toată noaptea. Dimineaţa am fost în Bucureşti. Era cedarea Transilvaniei de nord [în 30 august 1940], de-aia fusesem chemat aşa urgent. G.D. Mugur nu s-a lăsat şi a făcut o emisiune cu clopotele, până când a sosit un telefon de la Palat şi a oprit imediat emisiunea: mai trebuia să mai tragă şi clopotele, când situaţia era aşa de gravă!.. A vorbit la radio ministrul de externe, [Mihail] Manoilescu, care plângea la microfon – avea un glas înecat în lacrimi! – şi spunea că a fost obligat să cedeze…”
[Interviu de S. Iliescu, 1994]
