Oamenii Radioului
Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Compozitorul Emanuel Elenescu, a fost dirijor al Corului Academic Radio şi al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii şi apoi Radioteleviziunii Române, timp de 42 de ani. În studiourile din strada Gen. Berthelot a lucrat încă din vremea existenţei vechii clădiri, mai exact din 1933. A fost un martor al anilor de război (cu refugiul şi bombardarea instituţiei), şi de după război (cu „epurările” de personal şi reconstrucţia clădirii).
„Am început emisiunile, cu foarte multă muzică rusească. Imediat după 23 august au forţat ochestra să înregistreze muzică de mase, cântece de mase, patriotice. Nu asculta nimeni, dar noi înregistram! Sigur, am fost obligat şi eu să înregistrez…
Pe Rogalski l-au dat afară. (…) A fost o comisie de epurare a celor care erau simpatizanţi cu germanii. Şi [la o şedinţă] ne-au aşezat pe toţi în rând, erau Rogalski, Alfred Alessandrescu, Bobescu, Elenescu, – care nu eram încă dirijor, dar dirijam, în orchestră nu eram numit, eu am fost numit dirijor pe timpul comuniştilor – şi era o comisie de trei femei (…) şi doi bărbaţi, unul era Ionescu, care era în Orchestra Radio şi care era stalinist (…). Zice: <Dumneata eşti> – lui Rogalski – <învinuit că ai scris imnul mareşalului Antonescu.> <Da, am scris imnul mareşalului Antonescu> – Rogalski era şi compozitor – <pentru că a fost un român bun!> <O să fiţi epurat pentru că…> <N-are importanţă chestia asta, eu sunt pianist, compozitor, eu n-am nevoie de Radio ca să trăiesc!>
Pe urmă, s-a adresat lui Alfred Alessandrescu, care era franţuzit până în vârful degetelor, şi prieten cu Enescu. <Dumneata eşti învinuit că eşti – lor le plăcea cuvântul cosmopolit, suna plăcut! – cosmopolit. Vorbiţi numai franţuzeşte şi citiţi numai…> <Da, eu vorbesc franţuzeşte şi iubesc pe francezi! Ce, noi suntem contra francezilor?!> – că, între timp, noi eram cu aliaţii. Şi i-a închis gura cucoanei ăleia [din comisie]!
Pe urmă, s-a adresat lui Constantin Bobescu: <Dumneata eşti învinuit că ai scris imnul Basarabiei!> <Da, că toată lumea era fericită când am luat Basarabia, că a revenit la patria-mamă…> Şi sare una de acolo: <Basarabia este sovietică, tovarăşe!>… Şi pe urmă, domnul Ionescu mi s-a adresat: <Ei, Bebi, acuma pe unde o să scoţi cămaşa?!> <Relativ la ce?>. <Unde este zvastica aia de aur pe care tot mi-o fluturai mie pe la nas? Pe care ţi-a dat-o doctor Goebbels la Hamburg…> <Acolo mi-a dat-o…> – asta era prin ’39, când m-a felicitat doctor Goebbels, cu corul A.C.T. am luat premiul I din 50 de naţiuni, toţi eram în costume româneşti, populare, cor bărbătesc – A.C.T., Asociaţia Creştină a Tinerilor. (…)Eu m-am lăudat la tot Radio-ul. Alea [din comisia de epurare] au rămas tâmpite când au auzit că doctor Goebbels mi-a dat [zvastica de aur]…. Dar zic: <Eu cred că mi-a furat-o o femeie!> – eu, fiind neînsurat, mai primeam şi vizite. Şi chiar aşa s-a întâmplat, a dispărut, nici nu ştiu unde. Nu era mare, era mică, mi-am pus-o la rever. (…) Şi atunci, cum se legau de viaţa ta intimă, pesemne că s-au informat, una îmi spune: <Dumneata eşti imoral!> Şi eu zic: <Cum adică?!> <Dumneata eşti un om stricat!> Şi eu: <Stricat la cap, sau cum?!> <Dumneata eşti afemeiat!> <Asta nu e grav!> – eu am luat comic chestia asta – <ce-i mai frumos ca femeia?!>… Şi ele arătau ca vai de capul lor! (…) Zice: <Dumneata, dacă eşti la Radio, trebuie să ştii să te comporţi în societate!> Atunci mi-a sărit şi mie muştarul şi am zis: <Dumneata mă înveţi pe mine cum să mă port în societate?! Dacă vreţi să mă daţi afară din Radio, puteţi să mă daţi! Căci eu ştiu şi altceva să fac, afară de Radio>. Şi m-am enervat… şi pe urmă s-a terminat cu chestia asta. L-au scos din Radio pe Rogalski, pe un an de zile (…).
Director a venit Matei Socor, preşedintele Radioului. Ăsta era muzicant, avea şi poziţie, el a stat în închisoare un timp şi din închisoare l-a scos George Enescu. (…) Acum Socor tăia şi spânzura, dar are un merit: el a făcut clădirea asta nouă a Radioului, el a obţinut bani, nu altcineva (…), aşa că are şi el un merit. A cumpărat fracuri la orchestră, că până atunci noi cântam cu haine negre.”
[Interviu de O. Silivestru, 1994]
