Oamenii Radioului
Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
La începutul anilor ’50, Paul Berstein, medic de profesie, văzuse un anunţ al Radiodifuziunii care anunţa organizarea unui concurs de crainici. S-a prezentat, nu l-a luat, dar pentru că era un bucovinean vorbitor de germană, rusă, franceză, engleză şi pentru că mai înţelegea şi bulgară, cehă, poloneză, a fost totuşi angajat la Serviciul Relaţii Internaţionale – devenit mai apoi Oficiul de Relaţii Internaţionale. 48 de ani avea să lucreze Paul Berstein acolo, într-un domeniu pasionant: „schimburile de experienţă” – cum se numeau atunci – cu organizaţii de radio din lume. Trimitea materiale vorbite şi muzicale, primea oaspeţi din străinătate (redactori, reporteri, directori), sub imediata subordonare a directorului general al Radiodifuziunii Române.
„În 1956, o delegaţie de partid şi guvernamentală iugoslavă a fost invitată în Uniunea Sovietică. La întoarcere, delegaţia a trecut prin Bucureşti, venind cu trenul şi a fost aşteptată în fosta gară regală Băneasa. Radiodifuziunea a deplasat la gară un grup de ziarişti români, conduşi de [Eugen] Preda, iar pentru ziariştii străini care însoţeau delegaţia guvernamentală din Iugoslavia… de ei mă ocupam eu, de ziariştii străini.
Convorbirile au avut loc la Palatul din Piaţa Victoriei. Eram şi noi acolo, adică era şi domnul Preda, eram şi eu. El se ocupa de transmisii pentru Radio Bucureşti, iar eu mă ocupam de ziariştii străini. Şi intram în sală, când ni se dădea voie, în sala unde erau delegaţiile oficiale. Şi, la un moment dat, când aceste convorbiri s-au terminat, Preda vine roşu la mine: <Paul, fuga, de urgenţă la Radio, fiindcă ataşatul de presă iugoslav a dat ciorna comunicatului, discuţiilor> – dacă nu greşesc – <[agenţiei] Associated Press, iar Radio România nu ştie nimic. Deci ei vor transmite…> – fiindcă erau legături telefonice de la Palatul Victoria – <iar noi nu vom transmite nimic!
Las baltă totul, Preda îmi dă comunicatul, ciorna comunicatului şi, pe scările principale ale Palatului, de la etajul 3, am început să fug jos, să fug la poarta principală unde aştepta o celebră maşină a Radioului, o Pobedă gri, nu o să uit niciodată, era Pobeda Actualităţilor, şoferul era amendat de trei ori pe zi fiindcă veşnic încălca nişte dispoziţiuni legate de circulaţie, dar era iertat, fiindcă era de la Radio. Eu aveam pantofi cu blacheuri. După cum v-am spus, convorbirile se pare că s-au terminat şi chelnerii, câţiva chelneri au ieşit cu tăvi, cu pahare de şampanie, pentru a sublinia acest eveniment. Eu, fugind, unul din blacheurile mele s-a desfăcut un pic de pe talpa pantofului şi am agăţat un preş. Trăgând preşul, chelnerul care era pe preş, a alunecat şi el, şi cele câteva pahare de şampanie au căzut, s-au spart. Era un moment ilariant şi poate un pic tragic, şi eu, fugind pe scări jos… nu mai îmi amintesc, după mine [alerga] un colonel de securitate, nu mai îmi amintesc cine din membrii guvernului care stăteau aliniaţi acolo, jos, i-a zis: <După cine fugi tovarăşe cutare?>, <După individul acela>. Dar personalitatea aceea a spus: <E doctorul de la Radio…>, mă cunoşteau de la diverse manifestări.
Iau maşina şi ajung la Radio, colonelul respectiv, până ce a găsit maşina lui, a întârziat probabil câteva minute. M-am urcat la etajul 6, în cabinetul lui Melita Aspostol unde aştepta crainicul George Speranţă, de obicei el citea comunicatele, i s-a dat acest [document]… şi a coborât de urgenţă la prezentare. Cât timp stăteam în cabinetul lui Melita Apostol, am auzit deja pe crainicul Speranţă anunţând convorbirile. Am reuşit să-i spun lui Melita Apostol, care era director general, că am agăţat un preş, am răsturnat nişte pahare cu şampanie. În momentula cela intră Nasta, [aşa] o chema pe şefa de cabinet, şi zice: <Colonelul cutare doreşte să fie primit de urgenţă de dumneavoastră>. Ea îl cunoştea, Melita Apostol… El intră, mă vede pe mine, aruncă nişte priviri furioase în direcţia mea şi zice: <Ordonaţi!> <Ce s-a întâmplat tovarăşul…?> <Acest individ>, care eram eu, <a răsturnat şampania, cupele de şampanie care erau pe o tavă dusă de un chelner în cinstea evenimentului>. Foarte severă, dar se vedea un zâmbet pe faţa ei, Melita Apostol zice: <Eu îţi mulţuimesc matale, voi lua şi eu măsurile respective>. [Ăla] a salutat, a plecat şi mie ea mi-a spus, şăgalnic: <Tovarăşul Paul, ai grijă de blacheurile matale, ca în viitor să nu ai surprize, poţi să şi cazi pe stradă… Acum poţi să treci pe la casieria Radiolui>. I-am mulţumit şi am plecat. Nu am să uit momentul ăsta nciodată, cum chelnerul aluneca, cupele de şampanie alunecau, ăla fugea după mine şi eu trebuia să aduc la Radio, totuşi, materialul care s-a dat pe post – ăsta era cel mai important!”
[Interviu de Mariana Conovici, 2003]
