Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Scriitoarea Silvia Kerim absolvise Facultatea de Limba şi Literatură Franceză în 1961 când a fost angajată redactor la Direcţia Culturală a Radiodifuziunii unde avea să lucreze 10 ani. Multe emisiuni de teatru la microfon pentru copii sau altele – Revista literară radio, Vocile artei modern, Atlas cultural – poartă semnătura sa. Silvia Kerim a fost de asemenea un excelent ziarist de presă scrisă şi autorul câtorva cărţi pentru copii.
„Am ajuns [la Radio] de Crăciun şi am fost repartizată într-un loc pentru mine foarte plăcut, se numea Teatrul la microfon pentru copii. Şi, foarte curând după aceea, am lucrat şi la Teatrul la microfon. A fost un noroc, pentru că în majoritatea pieselor care constituiau repertoriul Teatrului pentru copii, erau poveşti. Erau izvorâte din literatura clasică, deci minciuna nu prea încăpea acolo. Actorii erau mari şi foarte mari, regizori mari şi foarte buni, încât compromisul şi minciuna nu prea încăpeau. Acelaşi lucru pot să-l spun, de pildă, despre Teatrul la microfon unde dominau teatrul clasic românesc sau universal. Adaptările din literatura sovietică, plecăciunile în faţa literaturii care făcea sluj în faţa marilor idealuri comuniste erau mai puţine. […]
După asta am trecut la etajul VI unde am continuat… Ce spun până acum, se petrecea la parter unde, după câte ştiu, după atâtea decenii, încă se întâmplă să existe redacţia de Teatru la microfon, studiourile pe care atâta le-am iubit, T1 şi T2… Am avut privilegiul să-i cunosc pe [regizorii] cei mari de atunci, pe Zirra în primul rând, dar sigur că regizorii făceau tot ce puteau ca piesa care intra să iasă cât mai bine. Când am urcat la etajul VI… […] De la Teatrul la microfon, redacţia s-a mutat la etajul VI, Teatrul la microfon pentru copii şi-atunci am avut un şef absolut extraordinar care se cheamă Eduard Jurist care, la rândul lui, scria foarte frumos pentru copii. […]
Îmi dădeau poveşti, povestioare care aveau un tâlc al lor, dar care erau foarte prost povestite şi eu, repovestind, mi-am dat seama că pun foarte mult din imaginaţia mea şi că, la un moment dat, aş putea să scriu chiar eu poveştile care îmi hălăduiau prin cap şi care aveau la rândul lor o rădăcină magică. Mama mea îmi spunea în fiecare seară, fratelui meu şi mie, când eram foarte mici, eu vreo trei ani, el vreo şapte, seară de seară, poveşti. Şi atuncea, eu am dezvoltat, să zic, acest fir, […] am scris scenarii pentru copii care se joacă şi acum şi mă onorează acest lucru, pentru că ele se dovedesc a fi în stare să bucure copiii – şi copiii de acum zece ani şi copiii de acum care au în nas computere şi văd televiziune prin cablu.”
[Interviu de Virginia Călin, 1998]
