„În 1968 s-a aplicat noua lege de organizare teritorială a ţării, adică s-au creat judeţele. Fiecare judeţ trebuia să aibă un organ de partid, un ziar. Şi pentru un asemenea ziar, am fost… <solicitat> – am fost într-un fel obligat! – să merg la Ialomiţa, la Slobozia, unde am înfiinţat ziarul Tribuna Ialomiţei. Am fost solicitat de către şeful Secţiei de Presă din acea vreme, tovarăşul Bujor Sion, adică exact acel tovarăş care în 1961 îmi rezolvase problema mea de cadre de la revista Scânteia Pionierului şi angajarea la Radio. Sigur că nu a scăpat ocazia să-mi spună că atunci când am avut nevoie am găsit o uşă deschisă la el şi trebuie şi el să găsească o uşă deschisă la mine… [A fost] o etapă cu totul şi cu totul nouă.”
Ziaristul Gheorghe Angelescu a avut de-a lungul timpului câteva „etape cu totul şi cu totul noi”. O viaţă întreagă a lucrat în presa audio şi scrisă, la Radiodifuziune, la Scânteia Tineretului, la Tribuna Ialomiţei – pe care, aşa cum mărturisea, a organizat-o încă de la înfiinţare – apoi la Gazeta Cooperaţiei. Această îndelungată perioadă a fost precedată de altele, la fel de interesante. Se născuse la 16 noiembrie 1927, la Mangalia. Copilărise la Bucureşti. Pe când era elev la Liceul Mihai Viteazul, fusese atras de ideea de a deveni paraşutist. Nu a fost doar un vis de adolescent, a şi reuşit, în 1943, după o serie de aventuri care l-au dus în cele din urmă la Compania 9 din Pantelimon. Şi apoi, războiul…
Astăzi, Gheorghe Angelescu nu mai este printre noi, dar Arhiva de istorie orală păstrează înregistrate povestirile sale despre „etapele” din viaţa unui om de presă din România ultimei jumătăţi a secolului trecut.
„Ca orice tânăr, am fost atras de ideea [de a mă înscrie la paraşutişti], numai că de la idee la faptă era distanţă, întrucât eu nu aveam vârsta. Se primeau de la 17 ani, or eu, în noiembrie ’43 când s-au dat examenele, exact în noiembrie împlineam 16 ani, de-abia îi împlineam, pe când examenul era în octombrie. Deci nici 16 nu aveam împliniţi. Aveam un vecin pe strada Donescu, actualmente Serafimeşti, pe şeful de cabinet de la Ministerul de Război. Era un adjutant, adjutantul Bocancea. M-am dus la el fără ştirea părinţilor şi i-am zis: <Vă roagă mama să mă ajutaţi…> Mi-a zis să-i duc actul de naştere şi o cerere şi să le depun la minister pentru dispensă de vârstă, de un an.
Către 1 noiembrie am fost anunţat că pe 3 noiembrie să fiu la aerostaţie, că s-a aprobat dispensa de vârstă. Eu am plecat la şcoală, că eram la liceu, dar m-am dus la gară, m-am urcat în tren şi m-am dus la aerostaţie – aerostaţia era prima haltă după Pantelimon. Acolo, în pădure, barăci, era o unitate de aerostaţie, de fapt o unitate de baloane dar care nu se mai foloseau, nici nu mai erau acolo, mai erau doar nişte bătrâni care făceau pază. Şi m-am dus acolo, m-am uitat pe listele candidaţilor admişi la acte şi eu nu eram, pe lista de respinşi nu eram şi mă învârteam pe-acolo când a venit un ofiţer, un băiat tânăr, care zice <Domnul candidat Angelescu!> M-am dus. <De la minister ni s-a comunicat că vi s-a aprobat dispensa de vârstă, aşa că veţi intra în examen. Şi plecăm să ne facem vizita medicală la aeroport, la Băneasa. Foftiţi cu noi>. Ei, eu, fiind cu dispensă de vârstă şi cu telefon de la minister, eram omul ministrului; toţi s-au suit în camion, eu în cabină, eram <şef>! Şi am fost, am dat testul ăsta medical şi iată-mă admis şi pentru celelalte probe. Proba cealalată a fost o probă scrisă : <De ce vrei să devii paraşutist ?> Ei, aş vrea să vă spun că această probă scrisă mi-a stat aşa, după ceafă, până prin ’89. Pentru că… mă rog, poate că din formaţia de acasă, dar şi de la colegii din liceu… noi discutam că <uite, nemţii ajung până la Moscova> şi noi puneam pariu, <până la urmă tot francezii or să învingă !> Şi, sigur că era şi un avânt patriotic, se făcea multă propagandă pe acea vreme şi sigur că în lucrarea respectivă, am scris: <…pentru Ţară, pentru Rege, pentru Tron> şi aşa mai departe, <împotriva bolşevismului> şi alte treburi. Şi să ştiţi că mi-a fost teamă, mi-a fost teamă, dacă aceste hârtii ajung în mâna cuiva, în anii de după… […]
Iată că această şcoală de paraşutişti era de fapt o armată curată – curată-curată! Armată şi nu şcoală. […] În plus, e adevărat că în afara pregătirii militare obişnuite, cunoaşterea armamentului, mânuirea armamentului, treburi din astea, se punea foarte mult accent pe sport, făceam mult sport, pentru menţinerea unei condiţii fizice şi [aveam] o serie de cursuri speciale. Făceam foarte multe aplicaţii de noapte, obişnuinţa cu noaptea – chiar ajunsesem să cred că eu văd mai bine noaptea decât ziua ! – orientări în pădure, că slavă Domnului pădurea Pantelimon este mare. Şi ne scoteau cam des noaptea, ne scoteau când ne era somnul mai dulce, atunci ne scoteau. […] Şi se făceau marşuri de câte 15-20 de kilometri pe noapte, cu tot armamentul. […] Eram într-un fel, sigur, aşa ni se şi spunea, o armă de elită şi asta începând chiar de la îmbrăcăminte, pentru că îi vedeam pe săracii soldaţi de alături, de la aerostaţie, care umblau în opinci, pe când noi aveam ghete speciale, cu trei rânduri de cauciucuri, aveam şi bocanci-bocanci ca lumea şi aveam jambiere din astea de piele, aveam ciorapi şi nu obiele, cum aveau ceilalţi. Şi [erau diferenţe] până şi la masă : se mânca ceva mai bine, mult mai bine faţă de restul trupei care cam trăgea la mămăligă tot timpul.
Ce ne puteţi spune despre salturile cu paraşuta, despre antrenament ?
Salturile cu paraşuta au început… noi am început în vara lui ’44. Dacă aveai un minim de trei salturi cu paraşuta, primeai gradul de sergent şi brevetarea de paraşutist. […] Până la 23 august [1944] eu aveam vreo opt…
Am făcut în Bucureşti un singur salt cu paraşuta, după care noi am plecat la Curtea de Argeş, în iulie ’43. În Curtea de Argeş, actualul sanatoriu TBC era în construcţie, n-avea uşi, n-avea ferestre, era numai zidăria făcută. Noi, cu saltelele de paie puse pe jos, acolo locuiam şi era un mic aeroport pe care stătea Junkers-ul nostru, pe care-l aveam pentru salturi. Am făcut şase salturi în perioada asta, până în 23 august, mai ales că aveam o zi liberă după salt şi căutam să avem cât mai multe.
Pregătirea pentru salt a fost destul de dură. Nu aveam, cum am văzut mai târziu… – fac o mică paranteză – am fost concentrat în 1960 şi am fost la Buzău. [Aveau] plase de sârmă, plase elastice, două paraşute, paraşute de spate şi paraşute de burtă. […] Noi nu aveam aşa ceva! Noi aveam o singură paraşută, pe care luni de zile am învăţat să o pliem, pentru că fiecare trebuia să-şi plieze paraşuta, nu putea să rămână asta pe mâna altuia. Aici, într-adevăr, cum îţi aşterneai aşa dormeai, iar pregătirea fizică era destul de dură, noi aveam o groapă cu nisip şi o machetă de scândură, cu nişte ferestre care închipuiau uşa avionului, de pe care săream în groapa cu nisip ca să ne obişnuim cu săritura. Şi săream… am sărit şi de la cinci metri. […] Paraşutele erau destul de dure, adică veneai destul de repede jos şi trebuia să ştii să cazi. Deci, cu asemenea pregătire am făcut şi primele trei salturi pe care le-am făcut automate – erai obligat să [aştepţi să] ţi le deschidă automat. Eu am sărit de patru ori automat şi după aceea, restul salturilor le-am făcut comandate, adică îmi deschideam eu singur paraşuta după o vreme, după ce săream.
Un necaz era să-l păţesc de tot. Declanşatorul paraşutei era un dreptunghi în formă de D şi venea băgat într-o chingă. Şi eu, de teama că să nu iasă mai repede, să iasă declanşatorul, l-am apucat cu o mână şi cu o mână îl ţineam. În loc să-l apuc de chingă, ţineam de el. Şi nu ştiam de ce nu iese, până mi-am dat seama despre ce e vorba. Când mi-am dat seama, eram destul de jos şi am luat o braftără bună de la comandantul de pluton!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1997]
