Radio România 90: „Să difuzaţi muzică bună!”

Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…

Criticul muzical Mihaela Doboş provine dintr-o familie buzoiană pasionată de muzică, aşa încât îndreptarea sa către acest domeniu al artelor a început din primii ani ai vieţii. Studiile le-a făcut la Buzău şi la Bucureşti, la licee de muzică. A fost eleva şi „copilul de suflet” al Soniei Moscu la clasa de pian, iar apoi, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, a studiat muzicologie, dirijat, cor şi pedagogie. La absolvire a fost repartizată direct la Radioteleviziune, împreună cu alţi câţiva colegi. Erau vremurile în care Radioul îşi împrospăta redacţiile cu oameni tineri şi bine pregătiţi. După un sfert de veac de activitate, Mihaela Doboş avea să devină, în 1996, directorul proaspăt înfiinţatului Canal România Muzical.

„În anul 1972 am fost reapartizată – deşi am solicitat să merg la Secţia de muzică simfonică – am fost repartizată la secţia de muzică corală. […]

Aveaţi şi obligaţia să umblaţi prin ţară şi să înregistraţi diferite formaţii?

Asta a fost cea mai frumoasă parte a activităţii noastre, pentru că am reuşit să cunoaştem ceea ce se întâmplă în ţară. Pentru că, într-o instituţie ca Radio, a sta la un birou şi a programa ceea ce este rezultatul muncii altora poate fi frumos, dar nu este suficient. Pentru mine oricum n-a fost suficient! Deci am avut această şansă de a circula prin judeţe, de a circula peste tot în ţară, aşa am cunoscut cele mai importante formaţii corale: [corul bărbătesc din] Finteuşu Mare, [corul bărbătesc din Chechiş], Maramureş, de o importanţă extraordinară pentru ţară. Într-o anume perioadă, am înregistrat chiar cu corurile din nord, din Maramureş, cântecele [româneşti interzise în perioada] Dictatului de la Viena, într-o perioadă în care nu prea se permitea aşa ceva şi totuşi noi am avut acest curaj şi am înregistrat unele cântece în două variante, cu text original şi cu text modificat – pentru că unele aveau textele modificate şi ştiţi bine că era cenzură. Fiecare text pe care îl scriai, trebuia să plece la <cap limpede>, noi aşa îi spuneam şi fiecare text al nostru purta o ştampilă mică, pătrată, fără de care nu putea ajunge la emisie.

Cine era acest <cap limpede>?

Erau diverse persoane trimise nu ştim de cine, nu ştiu cu ce pregătire, probabil cu [Academia de ştiinţe social-politice] <Ştefan Gheorghiu>, bănuiesc, nu ştiu exact ce să vă spun. Dar aveau sarcina de a controla mesajul, să nu fie cuvinte sau idei contrare politicii partidului. Putea să găsească un cuvât care nu ne era permis în emisie şi am găsit prin arhiva mea o listă cu cuvintele pe care nu trebuia să le folosim în emisiunile de radio şi de televiziune… […] Există o listă întreagă, Cântecele Dictatului de la Viena era o colecţie de cântece separate şi… <Treceţi batalioane române Carpaţii>, de exemplu, făcea parte din această categorie, <Frumoasa Românie> şi mai multe cântece.

Pot să vă spun acuma, pentru că mi-am amintit, o întâmplare hazoasă, aşa, cu <cap limpede>. Noi nu ştiam ce înseamnă <cap limpede>, credeam că este un nume şi eu am fost trimisă de şeful Secţiei de muzică corală să iau viză de la <cap limpede>. Am ciocănit la uşă, mi-a spus <Intră> şi am deschis uşa şi am întrebat: <Nu vă supăraţi, domnul Caplimpede unde este?> Şi ea, amuzată, mi-a spus <Eu sunt cap limpedele, lasă aici textul.>

Dar erau şi oameni care aveau anumită înţelegere şi care nu urmăreau neapărat greşelile noastre şi nu urmăreau neapărat să ne toarne mai departe că am greşit. Spuneau: <Scoate asta, taie asta, taie asta…> şi cu asta se încheia toată discuţia, deci nu pot să spun că au exagerat. Nu se negocia, nu se negocia… Am negociat o singură dată, pentru un coleg de-al meu care făcuse o emisiune despre orgă şi am fost chemată şi mi s-a spus că este o emisiune de proastă calitate. Ţin minte că m-am enervat, eu coordonam în acea vreme redacţia, Secţia muzicală din Radio şi ştiu că m-am supărat foarte tare, pentru că nu numai că acuza că nu este o emisiune ce poate fi difuzată la Radio, [dar mai spunea] că redactorul respectiv dă dovadă de agramatisme, de nu ştiu ce, ceea ce era [nedrept], era un om de o cultură vastă şi care era un om care avea grija fiecărui cuvânt, nimic nu era pus întâmplător la el şi nimic nu era pus anapoda. Drept care, ştiu că m-am revoltat şi emisiunea am difuzat-o aşa cum era. N-am păţit nimic, din fericire. […]

La un moment dat, n-aveam voie să folosim cuvintele tabletă, coordonate, reconstrucţie, comandament, interviu, pluralism, palmă de pământ, neatârnare… erau tot felul de lucruri pe care nu le înţelegeam, nu ne explica nimeni de ce. N-aveam voie să le folosim! Erau cântece, uite, nu se mai difuzau melodiile Când eram pe Ialomiţa şi Frumoasa mea cu ochii verzi. Nu puteam să difuzăm Haz de necaz de Gheorghe Cucu, care este o capodoperă a muzicii corale, pentru că la un moment dat în versuri se spunea: <Plânge Leana şi suspină/ C-a scăpat salba-n fântână>… Da! Adică, nu vă vine să credeţi… Cei care trăiesc astăzi nu pot [să înţeleagă]…  […] Primeam dispoziţie [chiar] şi la Muzical… la început, ne spuneam: <noi n-avem legătură [cu cenzura]…> Ba da! N-aveam voie să difuzăm muzici vocal simfonice, lucrări vocal-simfonice, în care se vorbea despre ape, despre mări! Şi noi [ne întrebam]: <Dom’le, care ape? Curgătoare, mare, ocean planetar?!… Ce se întâmplă, ce este?…>  Şi ne spuneau: <Să difuzaţi muzică bună!> <Dar ce este muzica bună?> <Ştiţi voi!>, că nimeni nu-şi lua  responsabilitatea şi atuncea tu încercai să pricepi ce înseamnă <muzică bună> în accepţiunea persoanei respective şi găseai un drum oarecare.”

[Interviu de Octavian Silivestru, 2012]