La 23 noiembrie 1918, de pe aerodromul de la Bacău decola un avion pilotat de locotenentul Vasile Niculescu, avându-l ca pasager pe căpitanul Victor Precup. Misiunea lor era de a trece Carpaţii şi de a ateriza la Blaj unde trebuiau duse documente importante Consiliului Naţional care pregătea Unirea Transilvaniei cu România. Dintre piloţii de la Bacău, Vasile Niculescu fusese cel care se oferise să ducă la îndeplinire această misiune. Într-un interviu acordat în 1979 realizatorului Constantin Ivaneş de la Radio Cluj, Vasile Niculescu povestea:
A fost într-adevăr o misiune [în] care am plecat fără cea mai mică ezitare. […] Era senin, era frumos şi avionul deschis. M-am îmbrăcat cu nişte mănuşi de mătase, le-am băgat în parafină topită şi m-am înfofolit [în] aşa fel ca să pot fi liber, ca să pot apuca manetele şi comanda. Şi cu pasagerul meu, Precup, care nu mai putea de frig… Vă închipuiţi, jos ger, sus, cred, la 2500 metri cât am trecut Carpaţii, cred că erau 30 de grade minus. Cu toate astea, n-am simţit deloc frigul. Eram, bineînţeles, cu ochelari… […] Am ajuns deasupra Blajului. Am făcut câteva zboruri deasupra Blajului, i-am spus [lui Precup]: <Aruncă manifestele!> Era o agitaţie – vedeam acolo, în oraş – impresionantă: care umblau după manifeste sau sus, nu ştiau ce să facă. Era o fierbere grozavă, de sus am văzut-o… Şi-am căutat un loc de aterizare şi-am aterizat, da’ cum am aterizat ?! Câmpia Libertăţii nu era câmpia aceea mare [de astăzi], era cam accidentată, erau gropi. Cum să fac ? Să zbor aşa, în unghi, nu era posibil. Zic, am să fac o încercare, că eram meşter în aterizaje : am pus roţile avionului aproape de malul Târnavei, în apa mare, am rulat şi aproape de calea ferată m-am oprit. Parcă a fost măsurat ! Şi am scoborât aşa, eram în avion şi era nu departe un băiat acolo. < Măi, băiete, cine sunt stăpâni? > Zice: <Români, mă rog frumos >… Şi apoi a început să se scurgă lumea [înspre Câmpia Libertăṭii]. Şi-a venit la lume ! Prin zăpadă, prin frig, prin asta, în scurtă vreme câmpia s-a umplut de lume! [Au început] discursuri, cântece… Şi-apoi am luat măsuri ca să tragem avionul într-un loc [ferit], s-au oferit vreo 18 studenţi, profesori, ca să-l păzească peste noapte.
Momentul sosirii a fost emoţionant şi pentru blăjenii care aşteptau cu sufletul la gură orice semn venit din Vechiul Regat, dar şi pentru cel care pilotase prin gerul care ar fi crăpat pietrele. Însă entuziasmul îl făcuse pe acest „meşter în aterizaje” să facă faţă şi frigului şi „pistei de aterizare” cu gropi.
Să aflăm, mai îndeaproape, cine a fost aviatorul Vasile Niculescu supranumit mai târziu „pilotul Marii Uniri”… Ni-l descrie nepoata sa, doamna Astrid Mallet:
„Bunicul Vasile Gheorghe Niculescu s-a născut la Fălticeni, la 21 noiembrie 1891, fiind primul dintre cei patru copii ai preotului Grigori Niculescu și ai Irinei (născută Todicescu). Părintele Niculescu (1861 – 1932) a oficiat întâi la Fălticeni, apoi a primit parohia din satul Pâraie și familia s-a mutat în apropiere, la Mălini. Bunicul nostru își amintea cu drag de anii copilăriei la Fălticeni, de anii de școală, de bunicul lui care era și el preot, un om «pâinea lui Dumnezeu».
Școala primară a urmat-o la Fălticeni, unde s-a dovedit a fi un elev ager și silitor, apreciat de profesori. Cum de trei generații primul fecior al familiei devenea preot, Vasile a fost trimis de părinți să urmeze cursurile seminarului teologic de la Iași, păstrând astfel tradiția. A reușit cu brio la examenul de admitere, a continuat să fie sârguincios, acumulând o vastă cultură de-a lungul anilor. Copilul zburdalnic ce era s-a adaptat la regimul sobru, cu rigoarea ordinii și disciplinei din seminar, ceea ce l-a pregătit pentru viața militară de mai târziu. Dar visul lui era să zboare. Și posibilitatea s-a ivit odată cu înrolarea sa în armată, în anul 1915.
Vasile Niculescu s-a căsătorit în 1921 cu Vera Leopoldine Iliutz, fiica unică a avocatului Victor Iliutz originar din Capu Codrului – Suceava și a Elsei Iliutz, născută Ziglbauer, stabiliți la Rădăuți. […] Vera și Vasile Niculescu au avut trei copii: primul, Sorin Victor, s-a pierdut la vârsta de 6 ani, bolnav de scarlatină. După această tragedie, au venit pe lume cele două fete: Daniela și Magdalena, mama noastră. După dragostea și respectul pe care i le arătau fiicele sale, am înțeles că bunicul Vasile a fost un tată bun și iubitor, care s-a îngrijit de educația copiilor săi. […]
Când noi, nepoții, am venit pe lume – Astrid și Cezar - copiii Magdei, bunicul avea deja 70 de ani. Dar noi nu-l vedeam deloc bătrân, fiindcă era tovarășul nostru de joacă cel mai iubit. Cu răbdare și bucurie s-a ocupat de noi fără întrerupere, până ne-am apropiat de 10 ani. Toate vacanțele le petreceam la Rădăuți, iar în perioada școlară era cu noi la Piatra-Neamț, ne însoțea la școală sau la diversele activități cât timp părinții noștri erau la muncă. La Piatra-Neamț am trăit împreună cu părinții și bunicii – trei generații, înghesuiți în trei camere, dar noi, copiii, nu simțeam că suntem la strâmtoare și eram fericiți că nu eram lăsați nicicând singuri, în voia sorții. În timp ce bunica vedea de gospodărie, bunicul era dădaca și mentorul nostru. El este cel care ne-a învățat românește – căci pentru noi prima limbă învățată a fost germana, bunicile fiind amândouă austriece. Ne citea basme, ne învăța să desenăm și ne-a cultivat interesul pentru natură și istorie. Copilăria noastră a fost legănată de inventivitatea lui ieșită din comun. Ne construia tot ce îi ceream, căci știam că era mare meșter: zmeie, undițe, mobilă pentru păpuși, jucării din lemn. Și astăzi mai păstrăm un joc de șah în miniatură, făcut la strungul lui. […]
Deși bunicul era mai tot timpul prezent în viața noastră, Rădăuți rămânea locul nostru preferat unde, de mici, aveam obiceiuri pe care le-am păstrat ani la rând: plimbări lungi prin parcul orașului care, pe vremea aceea, ni se părea un loc feeric, gigantic – ca un labirint căruia nu-i cunoșteam întinderea, cu alei răcoroase care duceau spre catedrală. Intrarea în parc era dominată de o salcie imensă, fala orașului, iar mai spre centru era și un mic iaz cu rațe pe care, bineînțeles, le hrăneam la fiecare vizită, cu câte o bucată de pâine ascunsă în buzunare la masa de prânz, ferindu-ne de ochii bunicii. Joia dimineața, plimbarea prin parc avea o haltă suplimentară precisă: chioșcul de ziare, pentru ca bunicul să-și procure revista Știință și Tehnică. Urma popasul obligatoriu pe cea mai apropiată bancă, pentru a descoperi cu înfrigurare noutățile din săptămâna aceea. Tot acolo era și locul de adunare al pensionarilor TFC (taie frunză la câini), frecventat cu rândul și în funcție de disponibilități, de membrii « clubului », în timpul săptămânii, între orele 10 și 12. Bunicul era respectat de locuitorii orașului și, mai ales, de pensionarii care îi cunoșteau istoria.
Bunicii noștri nu locuiau împreună, divorțaseră în anul 1948, de aceea noi copiii locuiam în casa bunicii de pe strada Prieteniei 29, iar bunicul locuia într-un apartament cu două camere pe strada Stadionului – stradă care astăzi îi poartă numele. Sufrageria lui era în același timp și dormitor, iar în camera mică își amenajase un mic atelier cu un banc de lucru, cu menghină, strung, multe dulăpioare cu sertare pline de cuie și șuruburi și alte obiecte indispensabile ocupațiilor lui. Acea locuință a devenit locul preferat al nepotului Cezar, care se simțea în lumea lui printre șuruburi și «scule». Bunicul repara orice: aparate de radio, ceasuri – de acolo probabil i se trage renumele de «bătrânul ceasornicar din Rădăuți» menționat în diverse articole scrise despre el mai târziu, fără să-și fi făcut însă din asta o meserie. Practic, reușea să repare cam tot ce i se solicita și ajuta pe oricine, iar vecinele, foarte drăguțe, se revanșau invitându-l la masă în mai toate duminicile și sărbătorile de peste an. […]
Bunicul era un bărbat frumos, înalt, cu ochi albaștri, ager la minte și foarte cultivat. Își păstrase integritatea fizică, nu era încovoiat și era plin de energie. Vorbea și citea în trei limbi (știa și franceza și germana). Chiar dacă își purta singur de grijă, era bine și corect îmbrăcat, cravata era întotdeauna asortată cu cămașa și cu puloverul cu ancoeur. Purta pălărie atât vara cât și iarna. Nu citea presa timpului și nu urmărea știrile radio, precum nici cele televizate (nu avea televizor), trăia complet izolat de regimul comunist. Citea multă literatură clasică, filozofie și istorie ; Magazin Istoric era singura revistă la care era abonat. Mergea însă des la cinema și la spectacole de muzică simfonică – dacă era la București sau la Arad. Asculta cu interes emisiunile pe unde ultrascurte de la Radio Europa Libera și, duminica, emisiunea de muzică clasică a lui Iosif Sava, Invitațiile Euterpei. Dacă astăzi avem ceva cunoștințe muzicale, este grație acestor emisiuni pe care le ascultam cu mare plăcere alături de el.
Își construia singur aparate de radio cu lămpi, după scheme din revista Știință și Tehnică și le îmbunătățea în permanență. El este cel care a pus ciocanul de lipit în mâna nepotului (la vârsta la care a putut să-l utilizeze) și i-a transmis dorința de a construi circuite, precum și interesul pentru radioamatorism. […] Și bunicul mai avea un dar, încă un talent pe care i l-a transmis atât lui Cezar cât și fiicei sale Daniela : desena și picta foarte bine. Iar talentul acesta l-a ajutat să reziste în cei patru ani în care a rămas fără pensie, lucrând la pictat biserici, în fondul bisericesc. Apoi, bunicul era talentat și la scris, mărturie fiind jurnalele de pe front și cele de zbor redactate de el. Și mai avea un talent : scria și versuri.Așa ne amintim noi pe bunicul nostru din perioada copilăriei. Mai tarziu am aflat din spusele mamei şi ale sale, cine era el. Îmi amintesc de orele de istorie de la școală. În fiecare an, de 1 Decembrie spuneam învățătoarei noastre, apoi profesorului de istorie: «bunicul meu a fost acela care a adus actul Unirii peste munți, zburând cu avionul de la Bacău la Blaj». Profesorii dădeau din cap cu admirație, dar și cu un sâmbure de neîncredere: nu scrie nicăieri despre acest eveniment, nu pomenește nimeni numele aviatorului. Într-adevăr, nu scrie nicăieri … și asta ca o consecință a ceea ce urmat : zborul nu i-a fost recunoscut atunci, în 1918, ci ani mai târziu, iar viața lui a fost bulversată de această nerecunoștință la care s-a adăugat imposibilitatea de a realiza o adevarată carieră militară. Nouă copiilor nu voia să ne povestească despre activitatea lui militară, considerâdu-ne probabil prea cruzi pentru a-l putea înțelege. Dar mama ne-a arătat manuscrisul memoriului său intitulat “La Blaj”, datat 6 iulie 1920 și publicat mai târziu în revista Aeronautica României anul I, 1921 – 1922. În acest articol emoționant descria cu mult talent literar zborul, entuziasmul cu care a fost primit la Blaj, noaptea plină de frământări petrecută acolo, adunarea populară de la plecare, zborul înapoi dar și cu o notă amară la sfârșit: « Față de măreția actului istoric, la grăbirea îndeplinirii căruia am contribuit prin raidul executat în condițiile (meteorologice) arătate […] îmi revendic față de oficialitate drepturile câștigate. Nu am fost citat pentru aceasta nici cel puțin pe escadrilă, cu atât mai puțin să mi se fi dat vreo distincțiune. Comparând misiunea mea cu o alta, răsplătită cu o citare pe întreaga oaste, am meritat mai mult decât o completă tăcere… ». Manuscrisul acesta spunea multe și i-am înțeles tăcerea. În plus, mama ne ruga să nu-l necăjim cu întrebările…”
