Miron Cristea a fost primului Patriarh al României, el militând cu înflăcărare pentru realizarea Marii Uniri a tuturor românilor de la 1 decembrie 1918. Miron Cristea a devenit, mai apoi, timp de un an, prim-ministru al României.
Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea, s-a născut la 18 iulie 1868, la Topliţa, judeţul Harghita, părinţii săi fiind ţărani simpli, pe nume George şi Domniţa Cristea.
A fost botezat două zile mai târziu, de Sfântul Prooroc Ilie, naş fiindu-i Ioan Herţa, un cioban din Săliştea Sibiului. Urarea de botez a acestuia a fost: „Să crească mare, să fie sănătos şi popă să se facă !”.
În perioada 1879-1883 a absolvit Gimnaziul săsesc din Bistriţa, iar între anii 1883-1887, a frecventat Gimnaziul grăniceresc din Năsăud.
În anul 1887 a fost admis la Institutul teologic din Sibiu, pe care l-a absolvit în anul 1890.
Timp de un an (1890-1891) este învăţător şi director la Şcoala confesională românească din Orăştie, iar apoi, la 16 iulie 1891, a trimis o cerere Consistoriului arhidiecezan din Sibiu, prin care solicita o bursă la Universitatea din Cernăuţi. A primit aprobarea, prin intermediul fostului său profesor de la Sibiu, Ioan Popescu, însă pentru a studia la Universitatea din Budapesta.
A fost admis, aşadar, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, unde obţine doctoratul cu o teză despre „Viaţa şi opera lui Eminescu”, în anul 1895. În aceeaşi perioadă a publicat articole virulente la adresa şovinismului maghiar, apărând drepturile românilor, o atitudine manifestată dealtfel şi în cadrul Societăţii studenţeşti „Petru Maior” din Budapesta.
Este angajat, imediat, ca secretar la Arhiepiscopia Sibiului, între anii 1898-1900, este redactor la „Telegraful Român”, la 30 ianuarie 1900 este hirotonit diacon, iar la 8 septembrie 1901 devine arhidiacon.
În anul 1902 devine asesor la Arhiepiscopia Sibiului, în acelaşi an fiind călugărit la mănăstirea Hodoş Bodrog, sub numele de Miron.
La 13 aprilie 1903 devine ieromonarh, în anul 1905 este ales preşedinte al „despărţământului” Sibiu al Astrei iar la 1 iunie 1908 este ridicat la rangul de protosinghel.
La 3 decembrie 1909 este ales episcop al Caransebeşului, fiind înscăunat la 8 mai 1910. Din această poziţie, Miron Criostea a susţinut puternic învăţământul confesional românesc din Banat, opunându-se încercărilor guvernului de la Budapesta de a le desfiinţa.
De asemenea, rolul său în înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918 este absolut remracabil, fiind unul dintre cei mai însemnaţi lideri ai românilor transilvăneni.
Începând cu data de 8 noiembrie 1918, Miron Cristea, în calitatea de Episcop de Caransebeş, a hotărât să nu mai fie pomenit în bisericile din eparhia sa numele împăratului Frantz Joseph, preoții urmând a se ruga „pentru înalta noastră ocârmuire națională” și „pentru Marele Sfat al națiunii române”.
A participat, apoi, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, aflându-se în fruntea delegaţiei românilor bănăţeni – în faţa cărora a înălțat o rugăciune, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de față”, aşa cum se afirma în presa vremii.
După citirea proclamației de Unire de la Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea a ținut o înflăcărată cuvântare „Măritei Nații Române”, în care a afirmat: „idealul fiecărui popor ce locuiește pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea alte dorințe. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vom putea răzbi… Oricât de tare ar fi zidul Carpaților, care, până acum, ne-a despărțit de frații noștri… ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și n-avem lipsă să retezăm Carpații , căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima românismului…”.
A fost apoi şi membru al delegaţiei românilor transilvăneni care a prezentat actul Unirii la Bucureşti, în 14 decembrie 1918, alături de episcopul unit de Gherla, Iuliu Hossu, ei fiind prezenţi la istoricul moment de înmânare către regele Ferdinand a Actului Unirii.
O deosebită cuvântare a rostit Miron Cristea cu ocazia primirii în Gara de Nord a delegației românilor transilvăneni, delegație care ducea Declarația de Unire a Transilvaniei cu România: „Cînd am fost ultima dată aici, nici unul din noi, nici măcar în vis n-a îndrăznit a visa că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoșesc: Ardealul, Banatul, Crișana și Maramureșul, patriei mame, adică scumpei Românii! „.
O altă cuvântare a fost susţinută în fața unei mulțimi mari de bucureșteni adunați lângă statuia lui Mihai Viteazul, în care Miron Cristea a comunicat întregii mulțimi Hotărârea adoptată la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918: „unirea pe vecie a întregului nostru pământ strămoșesc cu patria mamă, cu scumpa noastră România…”.
În martie 1919, Miron Cristea organiza, la Sinaia, primul Congres al preoţilor ortodocşi din Transilvania, la care Episcopul Caransebeşului a susţinut necesitatea organizării viitoare a Bisericii Ortodoxe Române din Regatul României, pe baze unice şi pe principiul autonomiei faţă de stat, cu respectarea prevederilor constituţionale.
La 7 iunie 1919 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar la 18 decembrie 1919 a fost ales mitropolit primat al României întregite, fiind înscăunat o zi mai târziu.
În perioada următoare, sub conducerea sa s-a realizat unificarea bisericească din noul stat român unitar şi s-au pus bazele organizării Bisericii noastre ca Patriarhie, toate în lumina celor discutate la Congresul de la Sinaia.
În anul 1921, a reapărut, sub conducerea sa, revista „Biserica Ortodoxă Română”, în 1922 a înfiinţat Seminarul teologic „Miron Patriarhul” din Câmpulung, pentru orfanii de război, iar în anul 1924 a iniţiat apariţia revistei „Apostolul”, organ de presă al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
La 4 februarie 1925 devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind instalat în noua demnitate la 1 noiembrie 1925, în acelaşi an fiind aprobat şi statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române.
În calitate de Patriarh, s-a ocupat foarte mult de problema construirii Catedralei Mântuirii Neamului, însă frământările politice ale perioadei precum şi lipsa fondurilor au dus la imposibilitatea realizării acestui edificiu.
În anul 1927 a înfiinţat Academia de muzică relogioasă din Bucureşti, s-a îngrijit de traducerea şi tipărirea Bibliei sinodale din anul 1936, în traducerea preoţilor profesori Gala Galaction, Vasile Radu şi mitropolitul Nicodim, precum şi a unor ediţii din Noul Testament.
De asemenea, primul Patriarh al României a sprijinit tipărirea de cărţi teologice la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, în mandatul său s-a ridicat actualul Palat Patriarhal şi a fost repictată Catedrala Patriarhală, în perioada 1932-1935, de către Dimitrie Belizarie şi echipa sa. Miron Cristea a sprijinit o serie de tineri teologi pentru a merge la studii peste hotare şi a ctitorit schitul de lemn de la Topliţa, oraşul său natal.
În anul 1927 a vizitat Locurile Sfinte, în 1936 s-a aflat în Anglia iar doi ani mai târziu a vizitat Polonia, în toate aceste momente contribuind la strângerea legăturilor cu alte Biserici creştine.
A organizat numeroase întâlniri ecumenice în România, cum sunt Conferinţa regională a Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică, desfăşurată la Bucureşti în anul 1933 sau Conferinţa romano-anglicană de la Bucureşti din anul 1935.
Activitatea sa de Patriarh a stârnit şi unele critici, vizând, mai ales, declaraţii şi atitudini antisemite.
De-a lungul vieţii a scris numeroase articole pentru publicaţii precum „Foaia Diecezană” – Caransebeş, „Telegraful Român”, „Ţara noastră” şi „Tribuna” – toate din Sibiu -, „Familia” – Oradea, „Gazeta Transilvania” – Braşov, „Libertatea” – Orăştie, „Drapelul” – Lugoj, „Românul” – Arad şi „Luceafărul” din Budapesta.
A publicat, de asemenea, culegeri de folclor – „Proverbe, maxime, asemănări şi idiotisme colectate din graiul românilor din Transilvania şi Ungaria”, apărută la Sibiu, în anul 1901 – , o lucrare de iconografie – „Iconografia şi întocmirile din internul bisericei răsăritene”, apărută la Sibiu, în anul 1905 – şi câteva volume de cuvântări.
La 25 decembrie 1932, Radiodifuziunea difuza prima transmisie de la Patriarhie, cu pastorala Patriarhului Miron Cristea, în anii care au urmat acesta fiind prezent la microfonul postului naţional de radio cu numeroase predici.
În perioada interbelică a jucat un rol important în politica din ţara noastră, fiind, mai întâi, membru al Regenţei – alături de Principele Nicolae şi de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Gh. Buzdugan – , pe perioada minoratului lui Mihai I (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930), apoi fiind numit prim ministru – fiind singurul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române care a îndeplinit această funcţie – , începând cu 10 februarie 1938, pe perioada dictaturii carliste.
La 11 februarie a avut loc ceremonia de învestire a noului guvern de uniune națională, condus de ÎPS Patriarhul Miron Cristea, iar dintre foștii președinți ai Consiliului de Miniștri aflați în viață, șase făceau parte din noul guvern: Arthur Văitoianu, Alexandru Averescu, Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărescu şi G. G. Mironescu.
În proclamația către popor, Regele Carol al II-lea anunța misiunea noului guvern, dar și încrederea nețărmurită pe care i-a acordat-o, așa cum ar trebui să facă toți cetățenii onești: „Acest guvern va despoliticianiza viaţa administrativă şi gospodărească a Statului, va alcătui schimbările constituţionale care să corespundă nevoilor noi ale ţării şi năzuinţelor de astăzi a unei Românii ce trebuie să se întărească.”
În ziua numirii guvernului şi în perioada următoare, însă, este proclamată și starea de asediu în toată țara, autorităților militare le este permis să facă percheziții, se dă dreptul de a cenzura presa, de a dizolva adunări, indiferent de numărul participanților, sunt desemnați noi prefecți de județ din rândul ofițerilor superiori și este revocată convocarea corpului electoral.
Prin abrograrea Constituţiei liberale de la 1923 şi promulgarea celei autoritare de la 27 februarie 1938, democraţia şi plupartidismul au fost înlăturate şi s-a ajuns la concentrarea întregii puteri în mâna unui singur om, a regelui Carol al II-lea.
Asocierea Patriarhului cu aceste măsuri a fost ulterior aspru criticată.
A trecut la Domnul, la 6 martie 1939, în urma unei bronhopneumonii, la Cannes, în Franţa, rămăşiţele sale pământeşti fiind repatriate şi înhumate în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
În aprilie 2018, în An Centenar, a apărut, la Editura Basilica a Patriarhiei Române, lucrarea „Cuvinte despre Marea Unire”, care cuprinde cele mai importante cuvântări ale Patriarhului Miron Cristea care privesc întregirea neamului, o poezie dedicată ierarhului, scrisă de Mircea Dem. Rădulescu, dar și o amplă galerie foto.
În cuvântul înainte, Părintele Patriarh Daniel prezintă câteva date biografice ale Patriarhului Miron Cristea și evidențieză trei aspecte definitorii ale personalității sale: luptător pentru demnitatea românilor transilvăneni și pentru unirea poporului român, bun organizator al vieții bisericești și promotor al demnității Bisericii Ortodoxe Române pe plan internațional.
„Patriarhul Miron Cristea, rămâne în conștiința tuturor ca fiind ctitorul Patriarhiei Române și promotor al demnității Bisericii Ortodoxe Române în timpurile moderne. Avea simțul sau conștiința instituției și era un om gospodar și priceput. A învățat atât de la români cât și de la străini ceea ce este folositor Bisericii și neamului românesc”, se menționează în cuvântul înainte semnat de Părintele Patriarh Daniel.
