Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
La 27 martie 1918 Basarabia se uneşte cu România · la 7 mai România semnează pacea cu Puterile Centrale · în iulie, pe frontul vestic începe contraofensiva armatelor Antantei, conduse de generalul Foch · în august trupele germane se retrag de pe fronturile francez şi italian · în octombrie 1918 Puterile Centrale cer Statelor Unite acceptarea armistiţiului · armatele franceze şi engleze câştigă tot mai mult teren în Orientul Apropiat · statele învingătoare ale Antantei cer Germaniei învinse retragerea din teritoriile ocupate şi Imperiului Austro-Ungar drepturi pentru naţionalităţile din imperiu · fruntaşii din Transilvania ai luptei pentru drepturile românilor îşi intensifică acţiunile · la 28 noiembrie 1918 Bucovina se uneşte cu România.
Generalul Emilian Ionescu (1897-1984), în 1917 absolvent al Şcolii militare de ofiṭeri de infanterie din Dealul Spirii
„Prin prăbuşirea frontului de la Salonic, din septembrie 1918 şi prăbuşirea frontului austro-ungar de pe frontul italian, tot la acea dată, vine Armata Austro-Ungară şi Armata Germană de pe frontul din Salonic. Ele pornesc către Constantinopol, iar un grup de divizii sub conducerea generalului Berthelot, fostul șef al Misiunii Militare [Franceze], soseşte la Giurgiu la mijlocul lunii octombrie. Atunci se produce a doua decretare a mobilizării armatei noastre. Un prim eşalon de forţe trece din Moldova, este vorba despre Divizia a 6-a. Divizia a 8-a intrase în Bucovina, iar Diviziile 6,7 şi Divizia 1 de vânători trec în Transilvania. Astfel, la 25 noiembrie 1918 mă găseam tânăr locotenent la Regimentul 6 vânători în preajma Albei Iulia. Am avut fericita ocazie să particip la cel mai impresionant eveniment din istoria zbuciumată a neamului românesc !
În dimineaţa de 1 Decembrie, împreună cu patru camarazi de ai mei, ne găseam la Alba Iulia. Am participat la marea întrunire din Sala Unirii. Vă spun că nu pot să uit niciodată manifestarea şi acel entuziasm! Îmi făcea impresia că zidurile se cutremură şi mai ales la Marea Adunare de la Câmpul lui Horea, unde erau adunaţi peste 100 000 de oameni şi tot câmpul acela părea un imens covor împestriţat de costume venite din toate părţile Moldovei. A fost atât de impresionant acest 1 Decembrie 1918 !”
[Interviu realizat la Muzeul de Istorie București, 1979]
Dumitru D. Roșca (1895-1980), academician, filosof, născut în Sălişte, jud. Sibiu
„Înainte de Adunarea de la Alba Iulia, am trăit clipe de neuitat în Viena ! Eram student la Universitatea din Viena şi se rupsese frontul de sud din Italia. […] Era deja prin octombrie. M-am trezit dimineaţa : mase întregi de oameni pe care, înainte de a mă apropia de geam ca să văd ce este, i-am perceput cu o mare uimire: <Oare ce s-a întâmplat la Viena, să cânte Deşteaptă-te Române pe rând ?> Şi Deşteaptă-te Române îl cântau soldaţii noştri ardeleni veniţi din Italia, care era „frontul iadului“, cum îi ziceau ei. Când erau mobilizaţi în Galiţia sau în stepele ruseşti erau încântaţi, că ce uşoară sarcină vor avea în comparaţie cu ce a fost pe frontul italian.
Şi cum arăta Viena? Era ultima toamnă a Imperiului Habsburgic atunci…
Populaţia asta vieneză este o populaţie curioasă, dacă vreţi, simpatică. Cred că vienezii nu şi-au dat seama de importanţa evenimentelor. Atâta timp cât ştiau un împărat în vârf, acolo, ei erau liniştiţi. Asta a fost o populaţie dinastică şi de altfel era firesc să fie aşa, pentru că Viena nu a fost un oraş creator de bunuri materiale, a fost un oraş care a trăit din pomana multelor naţii şi populaţii şi popoare care compuneau imperiul … Aşa că în ziua aia de care pomenesc acum, că am văzut masele astea de soldaţi care se întorceau de pe front… asta era în 1918, prin octombrie.
Şi atunci, cu Blaga – aminteşte el, de altfel, de lucurile astea în Hronicul și cântecul vârstelor – ne-am împachetat repede şi am fugit la gară să prindem un tren, să venim casă. Şi am şi reuşit după oarecare căutare, am avut norocul ca un hamal, văzându-ne cu geamantane şi singurii în Gara de Nord şi crezându-ne oarecum dezorientaţi, că nu ştim ce să facem sau nu ştiu ce, a anunţat pentru noi descurajatoarea veste că nu mai pleacă niciun tren, decât trenuri militare, <…dar eu vă pot duce într-un vagon, într-un tren, care ştiu că pleacă acum>. Ceea ce a şi făcut. Şi am făcut o călătorie plină de riscuri, o parte din soldaţi erau beţi, împuşcau încontinuu, ba în aer, ba încoace, ba încolo. […] Când am ajuns în gara din Budapesta, alt regiment, [altă mulțime de soldați] care cântau în ungureşte împotriva lui Tisza, cântând cuvântul, eu nu ştiu ungureşte ca să ştiu să-l pot să-l reproduc, dar era <Funie, funie de gâtul lui Tisza!>. Ceea ce s-a şi întâmplat, că l-au împuşcat soldaţii.
În fine, am ajuns acasă… Îmi aduc aminte că tatăl meu, care era atunci [de] 54-55 de ani, a făcut un chef de bucurie cu toată vecinătatea, a invitat-o la un păhărel de vin … Pahar de vin care a durat aproape două zile !
Şi pentru ca totuşi să fie păstrată <o ordine>, între ghilimele, s-au constituit aşa-numitele gărzi naţionale. Ei, din Garda Naţională din Sălişte am făcut şi eu parte şi am servit o lună de zile cu titlul de soldat.”
[Interviu realizat de C. Dumitrescu, Radio Cluj, 1977]
