Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
La 2 noiembrie Consiliul Naţional Român îşi începe activitatea la Arad, în casa avocatului Cicio Pop · în 13-14 noiembrie au loc la Arad tratative româno-maghiare între Consiliul Naţional Român Central şi guvernul revoluţionar ungar reprezentat de Oszkár Jászi, ministrul minorităţilor.
Ion Jovin, medic radiolog, apropiat al lui Iuliu Maniu; pe când era student la Budapesta, a fost încorporat în Armata Austro-Ungară şi a plecat pe frontul din Italia, apoi, în 1918 s-a întors în ţară unde a luat parte la pregătirile pentru Unire.
„În ziua de 30 octombrie a izbucnit revoluţia la Budapesta, revoluţia maghiară. Acesta a fost un imbold, a doua zi ne-am constituit şi noi imediat în Consiliu Naţional, alcătuit din şase burghezi [reprezentanṭi ai Partidului Naṭional Român: Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Theodor Mihali, Al. Vaida Voevod, Aurel Vlad, Aurel Lazăr] şi din şase socialişti [Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Basiliu Surdu, Tiron Albini, Iosif Renoiu]. Pentru amplasarea sediului a fost o oarecare discuţie, unii ar fi preferat Braşovul, alţii Sibiul. S-a hotărât să se facă la Arad, în casa lui Ştefan Cicio Pop. Ducându-mă într-o seară la Erdély să iau informaţii, un om foarte simpatic care întotdeaua era gata să stea de vorbă cu noi tinerii, mă întreabă: <Dumneata de unde eşti?> <Din Arad!> <Păi, du-te, domnule, la Arad, că acolo s-a instalat Consiliu Naţional, are lipsă de oameni !>
A doua zi am şi plecat la Arad şi am sosit acolo pe ziua de 4 noiembrie. M-am prezentat la Ştefan Cicio Pop în casa căruia eram de altfel bine văzut, fiindcă cu fiul lui cel mai mare, cu Vasile, eram coleg de clasă la liceu. M-a primit cu multă bunăvoinţă: <No, bine, fătul meu, că ai venit>, mi-a spus, <este mare lipsă de oameni, uite, la telefon nu avem pe nimeni>. Fazékas, care era aghiotantul lui la avocatură, a stat cât a stat şi el, că aici trebuia să se stea toată noaptea cineva la telefon. <Vrei să îi iei locul ?> <Cu mare bucurie !> <O să-ţi aranjeze un pat de campanie şi vei sta ziua, noaptea, aici la telefon, să iei înştiinţările din provincie>. Aşa m-am făcut într-un fel telefonistul Consiliului Naţional. Şi aşa am stat până la 1 decembrie, toată luna noiembrie, până la 1 decembrie. În ce a constat acest [serviciu]: un telefon de provincie, din lemn, pe care trebuia să îl învârteşti ca să capeţi legătura printr-o centrală, dar, totuşi, s-a putut…
Am asistat în felul acesta la următoarea ştire foarte interesantă: toţi socialiştii spun că la imboldul lor s-a trimis la Budapesta un mesaj de predare a celor 26 de judeţe pe care le reclamam noi. Am trimis acest document, acest text, l-am dus chiar eu, la sfatul lui Ştefan Cicio Pop, nu la Prefectură, ci la prefect acasă ! Răspunsul a venit a doua zi: <Guvernul nu poate să delege pe nimeni pentru această…> cere, în primul rând, un răgaz. Guvernul se găseşte la Belgrad pentru tratative de armistiţiu şi propune tratative cu o delegaţie maghiară care va fi condusă de ministrul naţionalităţilor, Jászi Oszkár. […]
Jászi a sosit la Arad în ziua de 10 noiembrie, o delegaţie foarte importantă din care făceau parte şi câţiva socialişti care au venit acolo ca să prelucreze socialiştii români, ca să nu adere la cererea de secesiune a românilor, la cererea de cedare a Ardealului. […] În Palatul Prefecturii, în marea sală de festivitate, se deschide şedinţa cu un discurs, o expunere magistrală a lui Jászi, în care arată istoria Ardealului, actuala situaţie şi propune o autonomie a Ardealului, un fel de helvetizare cu cantoane româneşti, săseşti şi ungureşti, totul sub aripa Budapestei. Asta a fost în ziua de 10. Ai noştri, în persoana lui Cicio Pop, au mulţumit pentru această expunere lăudând-o şi s-au retras, spunând că se retrag pentru a delibera şi şi-au dat întâlnire pentru a doua zi.
În seara aceea, o mare masă la Ştefan Cicio Pop, la care au venit toţi din provincie să asiste la acest eveniment istoric. Adică nu toţi, au lipsit şi Vaida şi Mihali. A fost de faţă Ştefan Cicio Pop, a fost Vlad, a fost dacă nu mă înşel şi Haţieganu, Emil Haţieganu şi de la Arad mareşalul Hotăran şi Goldiş, în special Goldiş. Goldiş a susţinut o altă teză : noi trebuie să ducem tratative din mai multe motive. Un prim motiv : nu se ştie dacă tratatul pe care l-a încheiat România cu ţările occidentale este încă valabil, dacă nu a devenit caduc prin pacea separată de la Bucureşti [din 7 mai]. În al doilea rând: la întrevederea de la Belgrad cu guvernul maghiar, generalul francez a dat stăpânire – până la încheierea Tratatului de pace – guvernului maghiar să administreze întreg teritoriul Ungariei. Două puncte foarte importante ! Lumea îl critica pentru această ezitare, în special tinerii au sărit: <Nu tratăm, cerem imediat cele 26 judeţe !>, încât s-a iscat chiar o mică bagară [ceartă], să zicem aşa, pe care Cicio Pop a tăiat-o scurt: <Aşteptaţi, că vine mâine Iuliu Maniu şi apoi ne spune el ce este de făcut !> […] Maniu a sosit noaptea. Dimineaţa a venit la mine, la telefon, a cerut legătura cu Tilea la Viena, a aflat că nu poate să aibă nicio ştire, s-a reîntors la ai lor. Ce facem ?! A hotărât: rupem fără nici o discuţie !
S-au reîntors dintre noi la Prefectură cu toată suita, Jászi din condescendenţă a repetat discursul mai restrâns, cu toate detaliile, în fine, pe care conform unei tactici a lui Maniu… fiindcă un refuz brutal nu l-a găsit de cuviinţă, pentru că acest Jászi a fost un progresist, un radical cum se spunea pe vremea aia, care a susţinut întotdeauna teza românească, teza minorităţilor. Tocmai de aceea l-a şi făcut Károlyi ministru al minorităţilor, cerea drepturi pentru minorităţi. Prin urmare, din politeţe pentru Jászi şi-au împărţit rolurile ; vorbe, mici discursuri : Vlad, care era bun orator, Ştefan Cicio Pop, nu mai ştiu cine a vorbit, arătând mai ales trecutul şi revendicările noastre – care nu au fost niciodată îndeplinite. Ultimul care a vorbit a fost Maniu, cam pe aceeaşi temă, încât la un moment dat Jászi se enervează şi îi pune întrebarea: <Domnule deputat> – deşi nu mai era deputat, dar a fost pe timpuri de două ori – <în definitiv ce vor românii ?> Şi atunci s-a pronunţat acea frază istorică: <Ruptură, separare totală !>… Jászi, cu o oarecare tristeţe, îşi adună scriptele de pe masă, speră că nu este ultimul cuvânt al românilor, el este oricând gata la tratative şi şedinţa se întrerupe. Notez că această sală mare era plină de unguri în special, protipendada maghiară care venise acolo să vază cum se decide soarta lor. Şi când au auzit de <ruptură totală>, a trecut un fel de sâsâit de groază ! [Asta este] o amintire interesantă…
În fine, odată făcută treaba asta, s-a pus problema execuṭiei [realizării]. Cum?!.. Şi atunci s-a ajuns la soluţia de Alba Iulia, cu toate detaliile pe care le cunoaşteţi, convocarea unei adunări cu credenţionale [mandate cu care se prezentau reprezentanţii], cei care sunt apţi să îşi delege unul-doi [reprezentanţi]. […] Atunci [s-au ales] supleanţi, au fost desemnaţi doi-trei, au fost întrebaţi dacă sunt siguri că se vor duce la Alba Iulia, – în realitate nu s-au dus, s-au dus foarte puţini – printre care m-au desemnat şi pe mine: <Dumneata eşti supleant, te duci la Alba Iulia !> <Mă duc, sigur !> M-am dus, dar puţini s-au dus… […]
În ce priveşte convocarea Adunării de la Alba Iulia, pe care a semnat-o Ştefan Cicio Pop şi ca secretar, notar, Gheorghe Crişan… a plecat, dar după ce a plecat… scena mi-a fost povestită de fata lui Ştefan Cicio Pop, Ani Birtolon: Ştefan Cicio este în pat cu gripa spaniolă – bântuia gripa spaniolă pe vremea aia -, temperatură mare… Şi intră Goldiş şi, după o scurtă introducere, [zice] <Ştefane, este bine să ducem noi naţia acolo, la Alba Iulia ? Pe acolo trec trupele lui Mackensen cu tunuri, cu armament greu, şi dacă se pun pe noi, toţi murim acolo !> Atunci Cicio a dat următorul răspuns: <Vasile, tu câţi copii ai ?> <Ştii bine că nu am niciunul !> <Eu am cinci copii şi mergem acolo ! Or muri toţi, dar neamul va trăi !> A fost un răspuns istoric!
A venit şi Goldiş, el era ezitant, dar când era vorba de acţiune… el a fost acela care a redactat, de altfel, actul Unirii. În fine, s-a hotărât pentru 1 decembrie, nu fără o oareşicare ezitare şi într-un fel şi în altul. Vlad spunea, de pildă, că au fost inutile şi tratativele cu Jászi şi Alba Iulia, că noi trebuia să convocăm – adică Partidul Naţional din Ardeal – Comitetul Executiv, o adunare generală şi să hotărâm. Aşa, a fost o pierdere de timp ! Nu are dreptate, ăsta a fost un plebscit bine organizat !”
[Interviu realizat de Ion Varlaam, 1990]
